Eram, pe atunci, foarte tânără iar cămila îmi părea uriașă ca muntele
ierburi verzi, sănătoase, și pomii vor da rod foarte bun mai târziu
pe afară, toată iarna mea se uscase și era de cu visul unde nu se găseau portocalii
Dumnezeu spune că mai degrabă ar trece o cămilă prin gămălia unui ac
decât un bogat, acolo, în Cerul cel viu de la Împărăția cea vie a Cerurilor
intri într-un singur cer dar ești numai spumă și suflet ești de-ale Golului și de-ale nevăzutului
te temi, dar întru Dumnezeu devine chiar totul posibil
visul unde nu se găseau nici meri nici portocali și nici vișini
îmi dădusem, de nebună, multă arvună în două sensuri
și mă rătăcisem, nu știam pe unde
dar Omul acela Videcător urma să vină cu tata acasă
poate așa e lumea, să dau toate cămilele lui Dumnezeu înapoi;
să treci prin gămălia unui ac și prin gămălia cea mai imposibilă
mai degrabă ar intra o cămilă prin gămălia unui ac...
tata nu îi împarte omului rău nici câinele și nici măgarul și nu ține nimic cu el la comun
mai ieri, laptele măgărițelor se vindea foarte scump
prin gămălie se trece
sunt doar eu
e despre neforțarea niciunui adevăr de-al nostru și de-al turmelor noastre pline de sănătate
sunt foarte bogate ținuturile iar cămilele îmi țin de urât
la veșmântul meu alb
cântec de întoarcere a lucrurilor verzi care mi-au lipsit
că s-au dus
chematu-m-au după un fel de lumină ascunzătoare
niciun animal la fântână pentru că s-a făcut, de acum, seară
plecat-au de sus de peste noaptea adâncă toate stelele
nu mă mai veghează de la ele mângâierea nicicând
iar peste capul meu vor fi numai nori;
pentru că părinții mei posedă lucruri multe și nimic nu ar fi de prisos
cămile, oi și catâri
tata îl chemase chiar el, în persoană, acasă, la noi, pe omul acela Vindecător
iar El te va ține și te va vindeca ridicându-și mâinile lui peste căpătâiul tău adormit
în casă, laptele se prinsese și dăduse pe de-a lăturea
din fiert, era cred înnegrit și se lipise de oala de email
Eva, caprele erau bine hrănite și dădeau un spor bun
nu mai erau prăjituri, în casă, că ni se terminaseră
și nici măcar câteva prăjituri pentru că fetița se îndulcește ca să crească frumoasă
niște oi, erau împinse, înăuntru, cu bota...
nicio cămilă nu e bună și nicio Împărăție nu e prea bună
zic;
ochiul acului și blestemele tatei și nu o să mai cos niciodată cămăși
mai degrabă ar intra cămila prin gămălia unui ac decât bogatul în Împărăția lui Dumnezeu
și cum e să spun un cântec foarte vechi?
te sui pe cămila aceea
tot nisipul o să îți intre, mâine, în ochi, dar tu o să fii, de mâine, cu toate cămilele
e mult nisip, Artistul meu blând, cel cu cojocul, astăzi, plin de zăpadă
dar, pe sus, Cântătoriul meu, sunt stele mai multe...
sau nori...
este, poate, ca un fel de drum care se termină brusc
și îți iei pâinea care îți trebuie mâine
dai de ușa care te duce dincolo de drumul acela
și mama îți fierbe, încă, laptele
se va prinde
e alb ca o floare și mai tăcute sunt florile decât oricare glas
e cel care peregrinează, prin nopți penetrante
unde e o fereastră, dincolo de ea numai verde și iarbă, iar mama fierbe, din nou, ceea ce trebuie
apoi, sunt animalele noastre... priviți-le...
oamenii visează, de la un timp, mai acătării... și ne iubim animalele.
...
Of, Artistul meu, cel cu cojocul mai mereu prea plin de zăpadă,
balsam pentru Cântătoriul meu alb și pentru povestea de pe piele de capră sau de la alt animal,
pe care l-ai avut, ieri, în turme;
deși sunt bogată și sunt fata bogatului, ni-s un fel de drumuri înapoie și îmi este de la o iarnă eternă
dați-mi, rogu-vă, după inimă, ceva de mâncare
fetiței îi lipsesc, astăzi, merele, iar pomii sunt împânziți.
este un fel de imn plin de speranță
și așa ne e datina
și îți zici: nu știu ce e cu mine, acum, dar trebuie să trec dincolo de fereastra micuță din lume
dincolo de drumul acesta
să îmi port mai departe cămilele
poate sunt aici numai drumuri absurde, dar sunt și ferestre
trebuie să trec cu cămila mea pe aici
printr-un loc
poți trece, exact prin obloane, exact undeva dincolo
poate, ceva, este exact dincolo... și o lumină se-arată. e un vis.
și te trage. iei și cămila cu tine, căci stele te-au tras, prin ochiul acela, cu care coseai.
...
Mă gândesc că, de pildă, dacă pățim, într-o zi, ceva mai rău, iubitul meu
un animal uriaș care vânează poate oameni, în noapte, sau păsările
chiar ziua, de-o caută îngerul negru, tu să stai lângă mine și îți dau din pâinea mea, dacă vrei...
ne vor duce, pe spinări, deșerturile nisipul și acele cămile
sunt hoarde măgari și cirezi și pe afară numai ploaia mai bate în geamuri
(în casă, laptele nesmântânit se prinsese, iar smântâna e acră)
e mult zer peste aspră mămăliga de mâine și peste lapte
e frig și pe undeva va fi iarnă visez că iarna am în picioare șosetele preferate și foarte groase
dacă se face, dintr-odată, cum nu trebuie, trecem prin noapte, exact prin mijlocul ei;
dumnezeu zicea... că te `ieu cu mine în noapte,
te `ieu,
și mamei i se zvântă, sub soare, toate hainele albe,
iar fetița de azi are, la ea, numai pâinea rubedeniilor
că s-a sculat, de azi dimineață, să și le spele, toate straiele,
de au durut-o amândouă mâinile și picioarele.
dar o să te așez drept în carnea mea,
drept în piciorul meu uscat,
chiar dacă dormim, amândoi, și suntem în pat, desculți și numai în cămeși albe
poate dacă ne înghite un animal mare
poate dacă pământul e un vis, pe care îl înghite un animal mare,
ne facem, tu, Iona, eu, Ioana, și trecem prin noapte și exact prin mijlocul ei,
ca și cum m-aș purta, cu tine, printr-o luminiță prea mică
e luceafăr și cheamă
e luminiță...
ne păcălește...
o noapte plină de stele, mă cheamă, dar o să mă întorc, cumva, înapoi...
Mă gândesc, poate, că Lean i-a făcut un copil Leei noastre iar Lea nu îl mai vrea, acum, înapoi
că Emilia nu poate ajunge înapoi la Emilian
Ioan nu a iubit niciodată
Dorian e lângă Doria, e un bun antiexemplu, iar suferința este câteodată înjumătățită ca pâinea
ies aburi fierbinți din ea, dar e mai mult ca un chec de post dacă o împarți
e numai despre pâine și despre prăjituri molcome...
pâinea este, câteodată, un fel de prăjitură cu extra cremă...
Maică-sa a pus smântână și două sute de grame de zahăr în pâine pentru fiica ei care doarme
caisele stau în pâine
căci dragostea este magică și e o femeie cu plete de foc
pe stradă trec ulițe magice
pomii-s vii
intersecții
dragostea cutreieră, câteodată, în locul lui Dumnezeu, ogoarele...
dar pe acol` e pustiu...
e pustiu...
Da, e absurdă iubirea, este ca o notă absurdă
este ca un copac
undeva și peste copac este multă dragoste, până când l-ai lăsat
ca să te cunoască, el, pe tine;
...
Poate de aceasta, că rădăcinile nu se văd, de fapt,
și asta nu înseamnă defel că un copac e un proiect defect, în schimb are un gram mare de rădăcini
înfipite, adânc, în pâmânt
e numai dragostea, stelele și locurile de stele să are, cu ea, ogoarele toate,
și să îl semene,
apoi să vină culegători la ogor și multă roadă să steie.
puțini fuseseră chemați și nu au lucrat
iar sufletul, opt grame să aibă.
Mâine se vor coace fructele și cum să fie, este magic și este o minune de foarte aproape
se se treacă cirezile și nunți mari de fulgi
un drum cu zăpadă
pentru că, de acum, traversăm, amândoi, o vreme de iarnă
sunt cu tine, în ea
și în carne, și, într-o zi, te voi scoate
afară din mine și din carnea de pe mine uscată
peste mine peste căpătâiul meu e, pesemne, o mână vindecătoare
și cântă.
alăutele cântă.
se zbat graurii alăutele cântă.
Să aprindem lămpașele!
să vadă toți oamenii lămpile!
Să vezi din nou caisul cu fructe, adus înapoi, și toată livada
să vezi din nou, pe fereastră, că s-au dus stelele
că s-au dus.
...
Poate că paradisul cel galbăn s-a interpus, o clipă, cu nebunia aceasta sfruntată
cu acest vis al micuței fetițe de Casă bogată
până când a venit El cu o mână peste căpătâiul fetiței
dar probabil viața e inimitabilă
e noapte, e ziuă, ziua e ultraziuă, cămilele se fac una cu boii
sunt stringuiri, ireal-reale
ia să văd unde m-ar duce, de aici, de prin deșert, cămilele
un scenariu mai prost nici că se putea
și toate grădinile sunt acum în flori roșii ciorchine
universurile noastre și aripioarele lumii ca de fluture se interpun, căci toate sunt familii de stringuri
fetele cu părul roșu mă trag, înapoi, foarte repede
sunt pe undeva drept în mijloc de stele
și ne luăm cojoacele ne plimbăm, iubitule, printre oamenii de zăpadă
ninge mult
și prin boi, și prin grădini, ninge
pentru că am ieșit din visul cu fata și din deșert.
E alb și ninge, în lume, să îmi faci un ceai fierbinte, în iarna aceasta -
E ca un peisaj dintr-odată foarte alb, iar Lea îl primește înapoi pe Lean
Emilian pe Emilia
Ioan își găsește pereche
Ioan își ține toți oamenii de zăpadă, într-un vis;
Undeva, la o cabană, e locul tainic, e doar un alt loc tainic, pe sub zăpada cea albă,
intuiești curbura sau pârtia lumii, cumva
e foarte frig în lume, e un drum... e un drum înainte și e despre drumuri mereu... și e frig
ca și cum aș trece, cu tine, printr-o luminiță prea mică
sunt fulgi mari, iar, într-un Fulg, e desigur ceva foarte mic
microscopic
e un fel de stea cvadruplă
unde crezi că trecem dacă, cumva, locul din noapte subzistă, de fapt, astăzi, într-un fulg?
dacă, de pildă, eu trebuie să mă întorc, dintr-un fulg de zăpadă?
sau printr-o floare mai mică, e o albăstrea, poate, ia să trec! prin pământul din ea!
unde e gămălia cea ascunsă a cămilelor? Ninge iar...
ninge mult... în trecut, pe aici,
treceau numai cai și boi și numai sănii
dacă se înnoptează, însă, peste capul meu, astăzi, eu am trecut, de aici, liniștită
zăpada dintr-o stea e doar îndepărtarea și visul
iar viața e certă,
eram tânără și nu știam pe atunci foarte multe,
mă lipisem atunci, cu trupul, de o cămilă, ea îmi ședea aproape de subsuoară
mă putea mirosi
e despre lămapașe naibii să le scuture de lumini!
Tata plătea pe atunci omului care plimba toate turmele cu banii pentru sâmbrași și era sâmbătă
iar de Sabat chiar și oamenii de Sabat se întorc înapoi
prin ferestre deschise, mai trec numai ploi
e mai cald
cu ciurda de cămile, am să vin înapoi,
și o să vă scriu, înapoi,

Un imens chei de sete, îmi e sete, numai sete peste mine, dar mă
întorsesem, bogată și săracă, înapoi;
trecusem, pe o cămilă, înapoi și înapoi, sau mai mult făcusem, de mă ascultau de sus și clipeau stelele,
îmi înfigeam o mână în părul ei sârmos
ia să apuc eu cămila cum trebuie
eram mică
ia să pipăi eu pâmântul de sub ea!
și ne așteptau mulți oameni în Cetatea aceea...

S-a întors fetița bogatului, cu cămila ei, din deșert, înapoi!
să îi dăm, fetei, o mână de mâncare, ca să se sature...
în rugul de mure, sunt fructe proaspete, o să se sature
și o să se murdărească, fetița, pe buze... că e doar o copilă...
iar ei îi plac murele...
și o să râdă... cu mânuțele ei două, pe vadra tăinuitoare...
va fi apă pentru fetița noastră mezină
pe vadra cea tainică...
va râde mult, ca o primăvară...
că e ca o primăvară cuminte, fetița...