azi când în sfârșit mergeam
pe același drum cu o parte din mine
acaparată de simțul datoriei... cu cealaltă
atât de puțin receptivă la nimicurile anoste
fără măcar să-mi pese că un cineva ar putea observa
atentă la felul în care se așeza iarba în octombrie
măștile strâmte pe chipurile trecătorilor

azi... aș fi vrut să reîncep enunțul ce nu avea să se termine vreodată

poemul acela infinit declanșat în copilărie
atunci când oricât m-aș fi sforțat n-aș fi reușit
să-i văd capătul

pentru că vișinii mă dureau frumos
ca o apăsare jucăușă de fluturi
și timpul era șarpele bun al casei

dar eu
nu apucasem momentul acela
în care se scuturaseră crizantemele
nu prinsesem nici măcar repetiția conștinciioasă
a păsărilor de dinaintea plecării
banca din locul nostru dezertase

numai florile de cicoare își continuau turcoazul dincolo de vară
fără ca nimeni să se îngrijoreze cum avea să se soldeze inconștiența
aruncatul în neștire al culorii înainte

cum să începi ca să știi că nu te vei poticni deodată?

am cotrobăit cu înfrigurare după ceva
cu care să-mi prind părul
partea pe căzute din mine

din privirea cuiva am înțeles:
eram încă frumoasă!
n-am căutat vreo oglindă
m-am temut că niciun cuvânt
nu m-ar fi putut cuprinde.