agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2020-10-20 | |
Portretul
se așezase de câteva zile pe cugetul lui Ivan Ivanovici o pâclă apăsătoare care-l ținea pe loc din toate treburile gospodăriei. stătea cât era ziua de lungă în fotoliu holbându-se la portretul tatălui său atârnat deasupra ușii fără să scoată o vorbă în timp ce copiii si soția sa treceau dintr-o cameră într-alta grăbiți, fără să îl mai ia în seamă. dar nici el nu prea le mai dădea atenție fixat fiind pe imaginea tatălui său căreia de la o vreme începuse să-i crească barba afară din tablou, atârnând peste tocul ușii asemenea unei perdele de muște pe care ceilalți nu păreau să o vadă. până într-o zi când barba se făcu atât de deasă încât nimeni nu mai putu să intre în cameră. Ivan Ivanovici rămăsese singur cu portretul tatălui său atârnat în perete a cărui barbă nu se mai oprea din crescut cuprinzând încet recamierul, fereastra și scaunele înfășurându-se în cele din urmă și în jurul său, acesta adormind în îmbrățișarea ei caldă cu gândul că atunci când va veni vremea tatăl său va coborî din tablou să-l trezească sărutându-l pe frunte. luft mă proptesc în propriul meu genunchi și mă îndoi spunând frunzelor iată și eu pot ce puteți voi. mă rup și mă privesc la loc crescând din tine spunând copacilor iată și eu pot ce puteți voi apoi mă azvârl în cel mai îndepărtat cui al depresiei zicând zmeilor din Prâslea cel voinic și merele de aur și buzduganelor lor iată eu pot arunca mult mai departe iar ei îmi zâmbesc și tac tăcerea lor devenind seară și cuvintele mele stele în ploaia măruntă de meteoriți care străbate cerul la al cărui capăt cineva a lăsat luna asemenea unui pahar lipit de cer de care dacă ajung să-mi lipesc urechea știu sigur că o să te aud vorbind cu soră-ta în camera de alături despre mine în timp ce-ți faci parul. Juan Juan Ignacio Veneno de Araña se reîncarnase într-un fir de praf căruia într-o bună zi o fată frumoasă cu ochi verzi i-a distrus iremediabil confortul hotărându-se să aerisească podul casei. să nu mă cheme pe mine Juan Ignacio Veneno de Araña dacă aici nu și-a băgat diavolul coada își spuse acesta în timp ce curentul dintre două camere îl scuipă afară pe fereastră lăsându-l să plutească la voia întâmplării deasupra tufelor babane de liliac mângâind conturul cireșilor copți în lumina soarelui galician care se pregătea să apună străbătându-i măruntaiele. dar dacă eu sunt forma irefutabilă a cruntului adevăr ce stă la baza existenței mele monolitice și dacă nu am trăit încă suficient pentru a înțelege ceea ce mi se pare de neînțeles mă întreb atunci dacă nu cumva ne e predestinat să urmăm suferinței noastre prin deznădăjduire așa cum semnele pașilor în nisip sunt urmate de singurătate se gândea el privind ochii închiși ai ciobănescului german pe al cărui bot aterizase. de bună seamă că până și potaia asta are o existență mai fericită decât a mea. diavolul însă avea planuri mari cu Juan Ignacio după cum el însuși bănuise: câinele deschise ochii, strănută proiectându-l pe Juan drept pe fundul tipei din față care lua loc pe un scaun de bucătărie storcoșindu-l, nu înainte ca acesta să tragă câteva sudalme dumnezeiești. moment în care se trezi ascuns, în spatele unei draperii roșii, ținând în mână un revolver îndreptat spre patul în care un necunoscut îi lua soția pe la spate sub lumina pală a unui felinar. într-o clipă Juan știu cine este și ce caută acolo rememorând întreaga sa existență presărată cu bătăile crunte încasate de la taică-său, lacrimile mamei și neputința ei, locurile copilăriei și începutul adolescenței, prima gagică, mirosul mării, primul volum de Borges, gustul tartelor Santiago și apusurile de vară apoi apăsă pe trăgaci zburându-și creierii și căzând în cur cu mâinile întinse pe lângă marginile draperiei. feriți-vă de casa aceea, le spuse într-o zi ghidul unui grup de pensionari veniți să viziteze Santiago de Compostela, acolo diavolul și-a băgat coada. un adolescent nebun încercând într-o noapte să-și omoare părinții a sfârșit prin a se împușca în cap. și într-adevăr diavolul părea că se aciuase în casa aceea părăsită mulți fiind de părere că sufletul întunecat al lui Juan Ignacio Veneno de Araña bântuia serile acele locuri îndoind iarba înaltă a dealurilor sub palmele sale tremurânde că usca semănăturile, seca apa din fântâni, orbea pisicile negre și șuiera la miezul nopții pe la ferestre ademenind bărbații casei afară pentru a le face felul oamenii nebănuind însă că potrivit regulilor astrologice Juan nu își rezolvase karma, retrogradând cu 3 zodii, fiind deja demult reîncarnat de către Nodul Nord pe post de ghilotină la curtea unuia din regii Franței. inscripție în spatele acestui text e un om. în spatele omului e un suflet în spatele căruia Dumnezeu stă cu o găleata de var într-o mână și o bidinea în cealaltă încercând să obțină albul perfect pentru a putea bate apoi un cui în care să se atârne pe sine victorios ca un tablou de Rembrandt. lucru care nu mai apucă să se petreacă cuiul ricoșându-i în frunte iar în el atârnându-se repede sufletul omului din spatele acestui text ca un cap de cerb impaiat cu ochii scosi. centric câinele de peste drum nu are inimă. înăuntrul său pulsează sediul Romtelecom cu angajați și covrigăria de la parterul blocului de vis-a-vis. după-amiaza suflă în el ca într-o păpădie împrăștiindu-l în apartamente de la fereastra cărora se privește stând în fața zebrelor verticale scuturate de bătaia vântului. câinele de peste drum nu are măruntaie. în el se înghesuie măcelaria, stația de autobuz, frizeria și anticariatul făcându-l să verse pe gură luna cu tot cu stele la venirea serii când grațios o mână nevăzută atârnă în cârlige trecătorii de linia orizontului iar obeliscuri de ceață străpung genunchii văzduhului. dacă ar fi strigat toate lucrurile s-ar întoarce să răspundă pentru el părăsindu-și locul lăsându-l singur sub cerul întretăiat de meteoriți. de aceea el nu are nume de teamă că ar putea fi recunoscut în oricine și condamnat la uitare în numele oricui. câinele de peste drum nu are nici măcar purici. sunt doar mâinile micșorate ale copiilor care l-au mângaiat demult decise să-l păzească până la moarte. cu toate astea câinele de peste drum nu are inimă. și nimeni nu pare să înțeleagă asta. nici măcar el care începând să se îndoiască de propria existență dispare în fumul gros al primei tobe puturoase de mașină care străbate bulevardul. dragostea pentru că ni s-a părut am hotărât că de fapt este. și pentru că era hotărâsem că se întâmplase demult purtându-ne de parcă nu mai există niciun dubiu legat de ceea ce inițial ni se păruse. deși în realitate nu se petrecuse nimic. dar nici de asta nu mai eram siguri. așa că am luat părutul, hotărâtul, existatul și petrecutul le-am desfăcut ca pe cârlige și am prins în ele de la un capăt la altul pătura groasă a liniștii. în timp ce așteptăm să se usuce stăm unul în fața celuilalt cu mâinile întinse ca doi stâlpi de uscător întretăiați de sârme privindu-se prin câteva pete de rugină. Limanu spui Limanu și te gândești la mizeria aia de port căruia i-au tot făcut reclamă la televizor de parcă Limanu e un cui și portul ăla un tablou agățat în el iar în spatele său oamenii, casele, ulița, rațele, curcanii porcii și bețivii clătinați nu-s decât niște porțiuni de perete cu varul zgâriat ce trebuiesc acoperite. valea din spatele fostului cămin cultural din care credeam că începe curcubeul atunci când eram mic salcâmii din stația lui paișpe din care-mi făcea bunică-mea gogoși drumul închis spre grăniceri pe care s-a răsturnat tatăl lui Florin cu tractorul și-a murit nu mai au loc de portul ăla cu care au venit tonele de cabluri pe stâlpi și vilele cu tot atâtea etaje câți neuroni au în cap ăia de și le-au construit. te uiți pe google images și tot ce vezi sunt poze cu portul ba chiar și o cameră live care bate spre el vitele care liniază-n mers satul ca pe o palmă venind de la păscut căciulile groase și inalte ale bătrânilor din al căror vârf apune și răsare soarele gâștele încolonate, cuiburile de berze din vârful stâlpilor și copiii care incing miuțe nu mai există. numai portul ăla împuțit și câteodată cimitirul. Helen urcam la deal pe strada cu sens unic a cimitirului evreiesc având căștile în urechi când la pauza dintre melodii aud din stânga am să pun toți turcii din Chorweiler pe tine român împuțit. cu o coadă lungă de mașini claxonând în spatele ei Helen rula pe strada cu sens unic lent cu geamul lăsat cine știe de când la pas cu mine ținând într-o mână volanul și-n cealaltă o sticlă de rom negru pe jumătate goală. a fost o greșeală s-o învăț să înjure în românește, mă gândeam fără s-o privesc mergând mai departe. și când a ajuns la partea cu morții i-am deschis portiera, am tras frâna de mână și-am intrat peste ea împingând-o pe locul din dreapta. în drum spre casă o dată cu soarele care apunea și ploaia găurind asfaltul ca pe o bucată de cașcaval Helen a terminat sticla de rom adormind. ce dracului a mai pățit m-a întrebat colega ei de apartament văzând cum o duc pe umăr în dormitor. a murit unchiul ei din Karlsruhe și s-a îmbătat de supărare i-am zis. apoi m-am dus glonț în Kaufhof de unde am luat un tub de superglue pe care i l-am golit în yalele portierelor iar cheia de la mașină i-am aruncat-o-n primul gunoi. după care 3 săptămâni am dormit la un coleg de muncă. nu n-avea închidere centralizată. una a încercat să bage apă fiartă cu făină de porumb la mixer vrând să-mi arate cât de ușor ar putea ieși mămăliga alta a crezut că-n sticla cu borș e oțet și s-a apucat să șteargă cada cu el încă una mi-a înlocuit iconița din spatele candelei cu o statuie miniaturala a lui Buddha iar ultima mi-a vărsat în veceu ciorba crezând că zdrențele de ou sunt semn că s-a stricat. și totuși nu le-am văzut încă pe toate în Germania mă gândesc privind pe fereastră ploaia în timp ce soneria ușii se aude urmată de un strigăt de femeie: mach die Tür auf, Arschloch poți în principiu să faci cam orice dar să nu te duci în vreo bodegă nemțească în Düsseldorf și să comanzi Kölsch. o să ți-o iei. când ajungi prin magazine cere ce-ți trebuie direct ca și cum e imposibil să nu fie pe stoc. nu întreba întâi dacă au, altfel tuturor or să li se pară că vii din fostul RDG. vineri și sămbătă seara să nu domnești tipele care ți se par mai în vârstă decât tine, mai ales dacă-s matole. tutuiește-le, zi du în loc de Sie nu contează ce te-au învățat la cursul de integrare. întreabă cine-i ăla de lângă ele dacă-s însoțite și dă impresia că te referi la el ca la un accesoriu. iar dacă ți se pare uneori că te faci de râs nu da inapoi, nemțoaicelor le place să râdă iar bărbații n-au autoironie aici. nu în ultimul rând nu te duce la curve, te vor găsi ele singure. respectă regulile astea dacă locuiești în NRW. altfel în noapte pe imaginea lunii se va pixela pe nesimțite chipul Danei Budeanu care te va urmări poltergheistic făcându-te necontenit fătălău până când te vei arunca în apele învolburate ale Rhinului în care chipul ei va continua să se oglindească până când te vei înneca, iar dacă e să credem că sufletul urcă la ceruri tot nu vei scăpa având în vedere că drumul tău va trece prin dreptul lunii riscând pe deasupra să-ți mai iei și-o bucată. 9 Mai 2008 pune-ți centura, mi-a zis fane cu o fracțiune de secundă înainte ca imaginea să se întunece. cu gura plină de sânge și o durere inimaginabilă de ficat m-am ridicat de pe asfalt trecând de tipul care se scuza necontenit că n-a văzut stopul și m-am apropiat de mașina făcută zob pentru a mă privi în oglinda portierei. și-atunci am înțeles că singurul lucru pe care taică-meu fusese capabil să mi-l ofere în viața asta se dusese dracu: strungăreața. l-a spital când am deschis ochii virgil-cel-care-nu-văzuse-stopul-și-fără-3-dinți-în-față era lângă mine rugându-mă să nu-i fac plângere penală și să-l iert. l-am iertat mai târziu, în ziua aia când am aflat că ăia 3 dinți eu i-i scosesem înainte să leșin și să mă ia salvarea. eram chit la capitolul ăsta, eu și virgil. cu taică-meu însă îmi stricasem definitiv relația. https://youtu.be/ikBg4BDgsso |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate