I.
ori te spânzuri/ ori te-neci/ ori la colectiv te treci poemul începe scrâșnind din dinți prin crivățul din bărăgan stăm la givan în cuină la doda ruja în odaie arde o lumânare sfioasă flacăra ei proiectează pe păretele căminului cultural o lumină nefirească marca mosfilm în noi e o tăcere ca în mormânt de se aud lacrimile căzând a murit eroul basmelor noastre nimeni nu știe cum îl cheamă nimeni nu știe al cui este dar toți îl priveghem fiindcă prea semănă cu morții noștri dragi fugiți în munți la partizani trupul lui de lumină pâlpâie la fereastră semn că a venit vremea să-i punem aripi de lemn peste el doda ruja găina neagră a tăiat/ 99 de cruci a înălțat/ pe cale/ pe cărare/ să fie de luminare/ să fie de iertare/ celui așteptat în cer

II.
a fost pe vremea când d-zeu declarat dușman al poporului era deportat în bărăgan în locul lui gol din icoane uica iosâm picta chipul eroului necunoscut frumos mai e doamne ca o șteblă de busuioc au spus în cor cei adunați la priveghi și toți ne-am rugat ca mâine poimâine la ultima coasă să ne trezim cu el la masă alături de toți morții noștri dragi un lung pomelnic atât de lung că nu mai ai loc de morți în biserică

III.
într-un colț de odaie 2 babe descântă de vremuri bolnave de moroi/ de strigoi/ cu 3 picere dinapoi/ de 4 împiedicat/ de 5 dăochiat atunci găina neagră a strigat numele mortului pe limba necuvântătoarelor atunci antihristu’ care spiona dupe casă/ cu urechea bengoasă și-a făcut drum printre noi cu copita despicată/ cu suflarea-nveninată a strigat actele la control mama voastră de sabotori! eu am ridicat liniștit din umeri și i-am arătat buzunarele cusute de la haina de ginere dom’ majur banditu’ ăsta n-are la el decât o fotografie dar chipul e atât de șters de soare de ploi că tare mă tem că e vreun strigoi