știu că viata va merge înainte și fără mine
cerul va rămâne mereu acolo ca o aducere aminte

când nimeni nu mă vede
îmi așez lacrimile pe umeri și le urc muntele
fiecare are o Golgotă a lui
un infern din care încearcă să evadeze zilnic
atunci se pune singur la zid
își împușcă visele apoi inventează un cântec
și intră în el ca într-o armură

uneori ating gura flămândă a ierbii
în nerăbdarea ei de a-mi acoperi trupul
între mine și ea stă mereu un cuvânt nerostit

știu am un ascuțit simț al păcatului
dar iubesc cu aceeași ușurință
cu care îmi port masca

seara timpul devine albastru
clopotul vecerniei lasă în aer un gol nostalgic
atunci mă apropii de tristețea ierbii
și-i mângâi lacrima