cu lacrimi l-aş ruga pe bunul Tată
o viaţă pământeană mă-nvoiască
că-aici situaţia e disperată
pieirea paşte rostirea românească

ascunsele istorii nu mai tac
profeţii strigă-n gura mare
că sunt de-al lor din neamul geto-dac
să vin să vin că nu mai e scăpare

sunt mamele plecate în pustii
de-atâta timp că şi-au uitat materna
în limbi străine astăzi nasc copii
şi-n ţară se vorbeşte cominterna

dă-mi bine/cuvântarea-Ţi Maică
iară să iau asupra-mi toată vina
celor ce-al lumii logos strică
să pot să îţi salvez Grădina

supremă lege-aş aşeza Cuvântul
şi-apoi ca un soldat ceresc
pe cruce eu mi-aş bate trupul
de nu aş fi în stare să-l servesc

fiindcă-i nevoie de-o minune
aş dezgropa urgent cu-o sapă
tot tâlcul vorbelor străbune
copiii să-l înveţe ca pe apă

mi-aş folosi credinţa şi jur duhul
n-aş pregeta durerii să mă închin
mi-aş răstigni în cuie sufletul
să pot să cânt în graiul carpatin

aşa după dreapta cuviinţă
m-aş duce în genunchi la scriitori
şi le-aş cerşi cu mare umilinţă
doar lor celor de limbă făcători

să mă primească să ucenicesc
o zi fără simbrie-n templul lor
de dragul ei în mine s-o zidesc
şi-apoi pe rima unui vers să mor

iar la plecare să-mi ‘plinesc cazna
aş aduna cuvinte neştiute
ori pe-ale celor ce-o iau razna
să scriu poemul unei lumi pierdute

dar nu-s… cin’ uită vorba bătrânească
pe răi şi snobii ce-o stâlcesc din viciu
blestem să li se facă gura iască
şi rog să-i folosim cu sete biciu’