Martie, desenează-mi pe chip bucuria unei iubiri infinite,
Pe buze note muzicale și în ochi constelații bizare!
Timpul e obsedat să ajungă mereu la miezul nopții,
De aceea uneori trece prea repede,
Când stau în cafeneaua din Paris, trăind un vis,
Și privirea mea senină te învăluie în mister.
Pe geamul mic, se vede un colț de cer,
Iar tu te frămânți, de parcă ai pierdut ceva,
Nu știu ce, nu știu când,
Poate o rază de soare sau o adiere de vânt...
Privesc în ceașca de cafea, ca într-un glob de cristal
Și te întâlnesc, în ceas de seară,
Tu îmbrățișezi o altă femeie
Și eu am obrajii galbeni, ca de ceară.
Ceașca se preface în cioburi spărgând liniștea din jur,
Mâna ta pare a unui străin, când atinge mâna mea.
Martie, minte-mă că iubirea nu e inutilă
Și sărută-mi lacrimile, izvorâte din ochi de copilă!