Ea e ca sarea
Când gri-verzui cuvinte ruginite, risipite-n aer și-n infinit gravate-ntr-un perete jalnic
otrăvesc podeaua aspră
Când ultimul cântec ce se izbește de pereți, se-aseamănă cu răsuflarea tremurândă, a sufletului unui sculptor
Mort
Cu dalta-n mână
Ea e ca sarea
Când sufletului neliniștit de-atâta val, nu i se răsplătește zăbovirea
În întunecime
Unde neantul se-mbogățește din întrebări retorice, diluate, în lacrimi condensate
Unde nu e sclipire, sens sau rost de amăgire
Ea e ca sarea
Când cad încet fărâmele de praf din ciuruitul zid, și-ntr-o speranță ștearsă se înalță nori de ciment, vopsea și tencuială
Ea e ca sarea
Când râurile-ncep să sece
Căci orice ger tăios îndeamnă la o cale-ntoarsă cum orice zid mai gros e înzestrat cu straturi de care dalta nu mai trece.