De ce ţi-e teamã sã priveşti
secunda care eşti
şi rãtãceşti în timpuri abisale, iluzorii, ameţitoare?
Încapsulat, te mişti într-un cocon strãin,
cu aripi străine, care nu-ţi vor creşte niciodatã.
Mirarea plânge singurã în urma ta.
Nici lacrimile nu-ţi mai aparţin!
De ce ţi-e teamã
sã arunci în spate
minutele strãine
de veşnicia ta?

Te strigã lumina sângerândã,
sã redevii ce-ai fost:
copilul cãţãrat pe orbita mirãrii.

Ieşi din cocon şi ia-ţi aripile înapoi!