odată, când mama iubea,
părea că tot timpul poartă
o rochie cu contur din calea lactee

mi-am dorit să o desenez cu folie de indigo,
s-o port și eu, când mă voi face mare.
dar când am atins-o, întunericul m-a ars în palmă

am crescut rătăcitoare, cu un defect,
caut conturul potrivit pentru conturul gol din palmă.
și când noaptea e parcă ultimul cântec al lui poe în șanț,
îmi spăl mâinile și fața cu apă de lună,
merg la vânătoare de stele.
uite, tată, câte au aprins lumina,
dar atât de multe pălesc ca un țipăt scurt

mereu,

timpul m-a oprit statuie, până dimineața,
cu mâna întinsă spre cer. și totuși,
una singură încă tremură în strălucire
omorând toate animalele sensibile
de atâta frumusețe