De-aş fi în stare s-o scriu vreodată,
cea mai frumoasă poezie ar fi tatăl meu stând faţă-n faţă cu mine.

Şi din senin, dintr-un senin nepomenit vreodată,
să-i trag un pumn imens în bărbie, un pumn miraculos,
din bărbia lui să crească umbrele tuturor copilăriilor neîntâmplate,
umbra şi fuga tuturor celor văzute şi nevăzute;
să mă uit la el leşinat, să-l văd ca din urma dată şi să-i spun:
- Vezi, bă prostule, că se putea şi altfel?

Dar cu blândeţe să-i spun,
cu blândeţea cu care nu m-a crescut