Când teama și-ndoiala neguros vor ninge,
Am să m-ascund sub pledul cel mai gros din noapte;
Voi aștepta până ce valul se va stinge,
Atunci va mirosi doar a cireșe coapte.

Și vor veni pe rând catartice prigorii,
Pe păr, pe umeri, ciripind să se așeze;
Mă voi scălda în aer proaspăt pe când zorii
Se vor roti cântând prin ramurile treze.

Tu vei sosi chemat pe urme de păcate,
Eu voi țâșni avid din roua de pe scoarță
Și toate visurile ce-au fost aruncate
Vor viscoli din nou, se vor lua la harță;

Iar când, atins în zbor de neaua izbitoare,
Orgoliul se va smuci și-nchide-n sine,
Vei înălbi cumplit chiar petele din soare,
Sărutul tău va fi fără pic de rușine.

Acolo vom fi goi, cu măștile căzute,
Și o să-mi spui tardiv cu vocea-nnegurată:
Ia-mi inima, femeie, și în iarnă du-te!
Pe urmă, scânteiază-n mine înc-o dată.