Către oameni


Nu am să înteleg nicicând
Al vieții contur,
Un circ ieftin si demodat
Al micimii umane.

Comedii, tragedii, murdării
Toate imi sunt agățate,
De trupu-mi sfârtecat
De neființă și îndoială.

Și mulți se clădesc în închipuiri
Ca regi, faraoni sau ispite,
Și plâng singuri într-un final
Al singurătății răului.

Nu-i cale mai bună nicicând
A mortii,
Ca impăcarea cu lumea
Și cu veșnicia.

Și poate cândva la final,
Un sens corect va căpata
Și moartea asta cea rea,
Ca poartă spre fericire
Din fericire plecată.