există un prag de unde iubirea nu mai este un joc
ci o dureroasă metamorfoză

privit de la ultimul etaj orașul pare
o comedie dintr-un bâlci al deșertăciunilor
trupurile noastre urcând unul prin celălalt
țin colinele să nu alunece în stradă

ce intersecții ciudate!
mulțimea pare un grafitti pe zidurile caselor
ce recifuri de amintiri!
din noi ies arcuri și spirale
vibrăm

mâna mea întinsă a devenit
un pervaz cu firimituri
pentru utrenia păsărilor
pe care trecătorii le văd
ieșind din minuscule loji colorate
te-aș putea mângâia nestingherit în lumina amiezii
iar ei m-ar privi zâmbind
ca pe un biet nebun ce descântă aerul

acum citadela și-a așezat
un coif de stele pe turnul cel mai îndepărtat
în el zac prăfuite pelerinele unui magician

să nu risipim timpul!
ar fi ca și cum am goli ultima ploscă de apă în nisip
deșertul abia arătându-și labirintul de luna park
de aici aș ridica un motaigne-rousse cu șine de turtă dulce
până pe acoperișul unui hotel california

mă întreb dacă nu cumva
noi doi am inventat
burgul acesta dulceag
un fel de personaj colectiv
necesar în orice paradis

undeva cândva
două făpturi se hârjoneau cu timpul
degetele mele intrau perfect în mănușile de satin
mâinile tale se cufundau vaporoase în mine

când iubesc
oamenii se ascund
în spatele porților
ca să nu fie prădați

ce poeme s-ar putea scrie despre fericire!
sau poate că din bun simț pentru tristețea altora
ar trebui să ținem un moment de reculegere