Neliniștea ghețarului personal
o port (cu melancolia unui evantai)
ca un onix cu mașini de aplauze
(ce tremură ca a mea cremă)
o expun cerului dezinhibat
pe verdele terase de sticlă
o expun ca inima lea la razele Pytheriei

Și morsele închise în saxofon
sting luminile
și odată cu ele spasmul palmierului
rătăcit în inlandsis...

apele din clădiri port imaginea unei lumini nicăieri sosite


(6 decembrie 2008/ora 19:20)