Al lumii plâns ascult prin firele de gând
Și-o lacrimă-mi topește, în zbucium, neputința
Sărmanele-mi cuvinte sunt prea firave când
Încerc să-mi asum vina de a-i ști suferința


N-ar fi decât o cale spre forme diferite
Înghesuite, toate, pe-a ochiului retină
Care închide-n treacăt visări nedumerite
Cu simțuri alertate sub masca lor de tină


Iubirea este, oare, o pururea chemare
Venită din blestemul de nesinguratate?
Proscriși, la sânul humei, îi cerem îndurare
Spre-a ne striga pe nume, ca pe-o fatalitate


Și-arar se întâlnește o tâmplă lângă tâmplă
Þinându-se de mână pe margini de abis
Căci veșnicia nu e aici, chiar de se-ntamplă
Să credem toată viața c-așa va fi, ca-n vis.