văzusem noaptea pe Mihai tăcerii numărând copacii
poate că fără soț din mine scotea alcoolul iarăși dracii
și poate mă scârbea prea mult în jurul meu atât noroi
despădurind umanitatea hrănindu-și munții de gunoi

[…]

oraș mizer ce puți a alge la mal zvârlite fără număr
țânțarii muștele și viermii au ros atlasului un umăr
și echilibrul e o marfă vândută-n târguri pe tarabă
iar adevărul o jivină ce și-a lăsat în laț o labă
azi îl dețin toți negustorii sau târfele ștergând pereții
morala un copil al străzii ornând crăciunului boscheții
hrănit cu resturi de vreo babă artistică fără urmaș
visând la vremea când ideea mergea cu vaca pe imaș
și se vedea încă de-atunci în lacuri fine și mătase
uitând cu totul de priponul pe care vântul i-l suflase
și chiar mohorul neologic parcă ținea să îl învețe
că lumea-n care s-a pornit e-un șanț păzit de isme crețe
e un pișoar în care intri fără veston și fără ghete
e templul corturarilor ăi noi ce-aud bolborosind chiuvete
ținuți de mână de vreun critic mai pomădat prea homofil
ce-și prețuiește cârdășia tiparului vândut la kil
și laudă dezlegătorii ce prind în versuri ce nu-i spus
dar poezia nu-i știința nimicului mereu mai sus
și dacă fac din trei cuvinte un joc de amăgit copii
se laudă-n-ntre ei „poeții” mânjiți pe ochi de „poezii”
aprindeți ruguri la balcoane din ludicul sleit pe foc
și sufletului dați-i apă să stingeți setea de noroc
cum guguștiucii rup în sunet natura unei muzici vechi
cercați să rupeți în cuvinte auzul sfintelor urechi
și nu mai cumpăniți noi hărți lucind și hașurând cuvinte
navigatori falși pe o barcă dintr-o hârtie care minte

[…]

voiam de vremuri că mi-i foame-n aceste rânduri să vă scriu
mă tem că n-am în pieptu-mi ceasuri să pot aievea să descriu
și poate sunt demult ridicul și poate încă am ajuns
flașneta învârtind planeta în care nu-i nici un răspuns