Baba asta capricioasă
Iar își scutură cojocu';
Vremea este friguroasă
Și-n umila noastră casă
Încă tră'să facem focu'.

Uite, astăzi, bunăoară -
10 (zece) a lui mărțișor -
Se porni, așa-ntr-o doară,
Pufușor de neușoară
Să îl scuture ușor...

Dar se-nverșună, de-ndată,
Cumătra năbădăioasă...
Și-ncepu din sac să scoată
Roiuri mari, pufoși, de vată...
Și să-i sufle, furioasă,

În vârtejuri zigzagate,,
Prin văzduhul plumburiu;
Casele îs iar pudrate
Cu făinuri scuturate
Din cojocu-i coliliu;

Păsărele-s speriate,
Se astrucă prin tufișuri...
Numai ciorile-surate,
Croncănind înverșunate,
Taie zbor prin făinișuri...

Și vin stoluri după stoluri,
„MIG-urile lui Sfârlează!”
Și-n fantasticele goluri
Dau, pe lângă plopi, ocoluri
Și în ei aterizează...

Dar în plopi mai sunt, fârtate,
Și-alte voci de ritm alert,
Care nu-s armonizate
Cu colegele-asfaltate...
Și să vezi atunci, „concert”!

Dar ninsoarea contenește -
Baba cred c-a obosit
Și acum se hodinește -
Doar din lulă mai pufnește
În decoru-nzăpezit,
Câte-o trâmbă viforoasă
Peste dealuri și câmpii...
Și-n pădurea somnoroasă,
Pierde albele-i stihii.

Tot vacarmul dimineții
Iată că s-a ostoit...
Dar, prin destrămarea ceții,
Ciocârlanii și ereții
S-au pus iar pe hărțuit;

Pe a cerului arcadă,
Sub un petic de azur
Iese-a soarelui plămadă
Și-atunci blana de zăpadă
Scade repede-n contur.

Chiar și-a norilor armadă
S-a retras, grăbită,-n munți -
Iar amu, dintr-o ogradă
Iese nana Paparadă...
Și cu pașii ei mărunți,

Vine ață!, la povarnă:
– Să trăiești, ficioru' meu!
Ai văzut dragă ce mai iarnă?...
Nu putem brăzda în țarnă...
Da' ne-ajută Dumnezeu!

Doar El țâne cu săracu'
Când se-ndoaie sub burhai;
O să-mbucure , El, veacu'...
Și-o să umple iară sacu'
Colo-n toamnă, cu mălai;

Și vorbind de una-alta,
Mai cu rost... mai făr' de rost:
– Dacă are pește balta...
– Dac-am fost și eu la Ialta
– Dacă mânc au ba de post,

Baba Rada, așezată
Lângă oala cu răchie,
Mușină întărâtată,
Către oala bulbucată...
Și, deodată, se îmbie:

– CEL de SUS te aibe-n pază!
Dă-mi și mie păhăruțu'!
Iară tu să capeți vază
Și o nevăstuică brează -
De la Dumnezău-drăguțu!

Nu îmi perii, eu, „postavu”
Cu o perie de iută...
Însă, cunoscând năravu'
Babei Rada, fac pe bravu:
O salut cu „Doamne-ajută!”

Îi urez de sănătate...
Și-o cinstesc c-un phăruț;
În schimb ea, cu bunătate,
Îmi dă vești din șapte sate
Și-mi vorbește de-un mândruț,

Ce-l are în tinereață -
Căci a fost și ea, odată,
Fată faină: cu dulceață,
Cu cosiță brună, creață...
Și cu rochia-nflorată;


Azi, făr'brumă de avere,
Singură-ntr-o coșmelie,
I-a rămas doar o plăcere -
Pentru suflet mângâiere:
O poveste și-o răchie...

Și în focul evocării,
Ochii babei viu sclipesc!
Căci, pe pânza depărtării
Ea contemplă-n fundul zării,
Chipul aspru, bărbătesc...

Dar duios și bun la fire...
Mândru precum caprifoiu:
Care-a fost a ei iubire...
Ce-l luă țara la oștire
Și îl prăpădi războiu;

Dureroasă-i amintirea!
Lacrimi mari îi curg pe față;
Răvășită-i e simțirea
Și extatică privirea!
Fără vlagă a ei brață.
...........................
E-o poveste-adevărată
Fără moft și fără șagă...
Și-i în suflet ancorată,
Căci de fiecare dată,
Pe cumătra Rada, dragă,

O cuprinde-aceeași stare
De nespusă tulburare,
Despre el când povestește;
Cred c-a fost iubire mare
Ce nu cade în uitare...
Ce, în ea, și-acum zvâcnește.

Și o să zvâcnească încă,
Colo-n inima-i adâncă,
Până va pleca și Rada
În marea călătorie...
Să-ntâlnească pe Ilie
Să-și plinească-n cer monada

O, nu, zău... nu-i fantezie!...
Nici efectul de răchie -
Nu e nici măcar șaradă;
Ci-i o simplă evocare
Și-un îndemn la deșteptare:
Să iubim ca lelea Radă;

Fără aere savante!
Fără ifose șarmante!
Precum într-un magic vis:
Cu tot sufletul deschis!
Cu tot ceru-n el cuprins!
Cu foc sacru, de nestins!