Am vrut să scriu și n-am putut,
Meditam, dar neputința mă cuprinse…
Nu mai puteam spune ce simt…
Dintr-odata totul îmi părea inutil…
Ca și cum zeci de mii de ani trecuseră peste mîinile mele,
Și nimicul devenea un rost al unui alt nimic,
Despre care nimeni nu mai știa decit vagi mituri…

Autentic, anonim, absurd…
Care din ele sînt eu? Care?
Oare tu știi? Sau e doar o chitară care cîntă singură?
Ah, jazzul… pierdut deznădăjduit de singur,
Acolo unde nimeni nu mai caută nimic,
Deși portretele sînt atîrnate și se scurg
Asemeni unei ploi de vise
Înspre dimineață…

Cred ca am greșit drumul…
Dar oare timpul nu e greșit?...
Scop?... Ne e frică de el…
De ce nu America de Sud? De ce nu acum?
Și totuși… gîndindu-mă, devin fericit…
Robia lipsei de iubire, sau poate o proteină,
Un aminoacid acolo… greșit,
Pus greșit… toți greșim.
La urma urmei toți greșim,
Călcăm alături,
Si dacă cineva ne zîmbește,
Universul devine altfel,
Deși e același ca mai înainte.

Inaugurez epoca absurdului sublim,
Cînd visele ne mîngîie ochii și adormim
Spre realitate si spre rectiliniu…
Am să privesc în mine…
Ne impresionează poveștile altora…
Pentru că par că respectă regula jocului
Si înving…
Dar e doar o iluzie… Ca o mîntuire ieftină,
Fără jertfă, fără altar…
Fără dubii…

Nu aștepta să se sfîrșească rîndurile acestea,
Nu au cum, pentru că nici nu au început…
O, flămînzi mai sîntem după finalitate…
Și ce va aduce ea? Judecata, rasplata?