BÃ, ROMÂNII MEI


Dacă oamenii, după îndelungate eforturi și observații punctuale, au reușit să împartă timpul, atunci, în ceea ce-i privește pe români, trecutul mă nedumirește, prezentul mă ofensează, iar pentru viitor încă nu am organ, ci numai nădejde. Personal, nu recunosc decât un singur timp, eu fiind doar părerea mea prezentă despre el. Iar primele amintiri cu români adunați la un loc sunt la câte o clacă și din târgul de la Alimpești din fiecare luni. Astfel am fost specializat de timpuriu în snoave, bârfe, cântece, cote, vești, năravurile vitelor și cât de aspră la țâță trebuie să fie vaca. În schimb, primele amintiri cu femei sunt de la tăiat de mere, o pasiune patriotică a muierilor din sat, organizată de brigadier cu mare mulțumire în curtea casei lui Iurgă, boierul.
Când ești copilandru mintea este odihnită ca la proști și are mare nevoie de zbenguială. Tot cam atunci am aflat că ideile vin dacă au unde să vină, dacă nu, ești obligat să-i asculți pe alții și e cumpănă mare! M-am speriat și n-am pregetat să-mi spun că e cazul să vină și la mine urgent niște idei de astea, generatoare de curaj. Moartea riscului și bucuria vieții! De copil, eu am avut numai două spaime: de prostie și de unul, Aristică a lu’ Din, care, de fiecare dată când mă vedea, venea rânjind la mine și-mi spunea că data viitoare mă bagă în sac. De nea Aristică am scăpat cu timpul, dar de prostie mi-e frică și azi.
Cam asta era când spre sfârșitul adolescenței mi s-a părut că am întrezărit schema imaginară a istoriei noastre, istorie din care îmi fusuese povestită o parte de către străbunicul meu când mergeam în Gropan să facem foc de cauciuc în porumbi, sub pădure, să nu mai vină mistreții să-i culce. Deși neprofitabil intelectual, nici științific, îndrăznesc afirmarea acestei scheme din simplul motiv că o bănuiesc și acum de a avea adevăr, fie și într-o cantitate neglijabilă.
Pentru mine, românul revelat era un boxeor mic, slab, dar vânos și iute, mereu maltratat de organizatori și obligat de soartă să boxeze (cu miză impusă) la categorii superioare. Iar când se apropie greoi dintr-un colț urâtul uriaș, românul evită miraculos fatala lovitură, face o eschivă (eschiva fiindu-i cea mai evoluată tehnică de luptă), încearcă să lovească și el, nu ajunge la față, dă în aer și cade în fund. Repetându-se de câteva ori această scenă, românul știe să lovească bine numai sub regulament. În acest fel, invadatorul rămâne mereu fără menire.
Murmură apele și codrul, dar nimeni nu a dezvăluit vreodată ce spun. Și tot așa îi trece vremea între partide esențiale, niciodată învingător să se vadă, niciodată definitiv învins. Probabil că șansele nemuririi sale istorice sunt specializarea sub regulament și diferența de categorie. Cu toate consecințele care decurg de aici, inclusiv cele psihologice.
În această competiție românul boxează numai acasă. Nu am reușit să organizăm meciuri în afara spațiului nostru vital, nu ne-am mai amintit nimic din excursiile dacilor. Alte popoare sunt preocupate mereu de spațiul vital al altora. Pentru asta au ideologii politice, programe economice, propagandă, turism, dialog. Uneori intervin chiar și militar, atunci când se consideră că nu mai e timp pentru restul.
Noi, deși avem fierbinți pasiuni și un întreg arsenal de cântece și vorbe, nu putem să trecem niște granițe de apă. Parcă am fi o populație de purici, vampiri mai mici, dar fără drame ontologice. Stau apele între noi de parcă ar fi ape mitologice. În felul acesta, până la urmă românii au să se lipească detașați cu spatele de munți și cerul o să fie ultimul loc rămas în care pot să se restrângă.
Complementar unei astfel de istorii poate fi doar un astfel de final.

Cronica Română - 26 februarie 2002