“Am nevoie de-un femur.
Merg în cimitir să-l fur.
Printre cruci în noaptea grea,
Eu dezgrop pe cineva.”

Pe mese sunt cadavre. Mirosul e insuportabil iar asistenții se plâng continuu din cauza lui. S-au deschis geamurile pentru aerisire. Acum e frig. Ne-am înghesuit toți ca la comandă în jurul mesei ciobite și a cadavrului. Așteptăm muți, parcă cu creierele spălate.
Asistentul întinde o mână firavă, albă, cu degete lungi și grațioase, de viitor chirurg. Îl analizez de ceva vreme și am impresia că e țăcănit : e mereu agitat, ca și cum ar trăi un etern sentiment superior de “nu vreau să fiu aici, dar dacă tot sunt, să terminăm odată, mama voastră de neghiobi indolenți”. Așteptăm, în continuare, mimând când interesul, când prostia pentru a nu fi întrebați ce se întâmplă. Câte unul mai tresare și șterge o lacrimă din cauza formolului.
Mulți sunt pur și simplu absenți. Trăiesc același sentiment ca și asistentul, diferența e că ei nu au de disecat nimic înaintea a șaizeci de perechi de ochi; așa că, deși fizic au înghețat lângă cadavru, mental sunt în cămin cu târfulița anului.
Cei din față au mănuși și ochi de uliu, nu sunt mulți, suficienți cât să dea impresia că suntem un an bun.
Asistentul își saltă ochelarii. Aruncă o privire fugară asupra noastră. Nu că i-ar păsa de noi - se asigură că nu am plecat, și își afundă degetele în spatele cordului. Cadavrul se balansează ușor. Cu mâneca celeilalte mâini asistentul își șterge lacrimile păcătoase ale formolului. “Aici sunt sinusurile…” începe.
Mimăm atenția. 70% din noi nu au mănuși și nu vor ști niciodată unde sunt sinusurile. 98% din noi nu vor avea niciodată nevoie de ele. Privim. Lecția continuă. În primele rânduri se îmbulzesc capete. Câțiva, cărora le pasă, acaparează priveliștea cordului. Faci spume de nervi. Nu vezi. “Alo, fă loc!” Tradus : Fă-te mic! Dispari! Mori! Dar să nu te mai prind în fața mea ! Oricum nu vei ști, dar scandalul e esențial pentru a te simți mai puțin vinovat față de tine “păi, eu am vrut, dar au năvălit dobitocii”.
După o jumătate de oră, se schimbă tactica.
În acvarii înalte și solide se aduc în sală, plutind în (veșnicul) formol, inimi, plămâni ciudat de negri, limbi și câte un faringe. Pescuiește și învață !
E alb și un murmur greu se ridică asemeni unor șoapte obsedante din genunile pamântului (cred că mai pe scurt îi spune ecou). Mirosul planează. Aplecați asupra unei mese semiplictisiți, semiobosiți, semiadulți, semistudenți studiem o bucată de carne.
Ne contrazicem, ne documentăm îngropați în scheme, desene, schițe, atlase și conspecte, toate oferind informați prețioase referitoare la bucata uzată, gri-maronie, maleabilă și ruptă : o zdreanță. Studiem inima și denumirile curg. Suntem cercetători desăvârșiți : șanțuri, creste, mușchi, coarde, valve, valvule, canale, inserții, fose – un labirint spart.
În mijlocul mesei ciobite se găsește preparatul. Semnul izbitor al existenței lui nu e altul decât formolul, ce îți atacă pântecele ochilor. Toți lăcrimăm. Masa cândva albă, acum e scrijelită și îmbâcsită; cândva primitoare, acum e o relicvă putrezită, ca și bucata de carne. Printre petele ei gri, mijeste cenușiu și gârbovit metalul.
Preparatul e atins, întors și frământat de mâini curioase. E stors de orice vlagă, așa cum alții înaintea noastră au făcut-o, așa cum mulți după noi o vor face.
Străinii ne consideră barbari pentru modul nostru de a studia : ai inima unui om în mâna ta și te mânjești zelos până la coate cu sângele închegat din vasele ei. Tai oameni !
Inima tace. Se supune inspecțiilor orbecăite. Acceptă cu umilință pătrunderea în adâncimile ei a unor mâini neîndemânatice, ce bâjbâie prin cotloane doar de ea știute, doar de ea simțite.
Inima aceasta cândva a iubit. Cui îi pasă ?!
Inima aceasta cândva a bătut. Cui îi pasă ?!
Inima aceasta cândva a adăpostit un suflet chinuit. Cui îi pasă ?!

“Eh, cadavrele vin de la ospiciu. Sunt oameni uitați de familiile lor și de viață. Când au murit, nimănui nu i-a păsat. Încă un punct într-o statistică.” … “Nouă de ce ne-ar păsa?!”

Formolul persistă. Ne-am obișnuit. În fundal e zumzăitul familiar de voci. Pescuind după organe în acvariu, îngâni mecanic :
“Sunt student la medicină…
Viața mea e foarte plină și senină,
Când cadavrele disec,
În formol simt că mă-nec.”
Ai râs copios mâțâind versurile la început. Acum nu mai poți.
Îți pasă.