agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-11-20 | |
Ba, dimpotrivă. Povesteau acei răniți că au plecat dintr-un oraș al groazei, mai bine că au fost răniți și evacuați de acolo decât să fi rămas sănătoși. Aproape la fiecare colț de stradă au văzut câte doi, trei spânzurați. Erau bărbați de diferite vârste, unii de-abia trecuți de anii copilăriei, erau și fete precum și femei de diferite vârste, chiar și gravide.
- Nu se poate. - Ba, se poate. Am văzut cu ochii mei. Întrebați-i și pe ceilalți, pe toți care au venit de acolo. Unii povesteau, alții se făceau că nu aud întrebarea și se uitau în altă parte. Cei ce povesteau aveau vocea scăzută parcă se temeau de ceea ce povesteau. Deși nu-i venea să creadă, Nae, ca și alți ofițeri și subofițeri precum și o bună parte din trupă, bănuia despre ce este vorba. Știau din materialele de propagandă ale armatei. Știau că cei spânzurați la Odesa erau jidani. Nu de puține ori au cit, ori au auzit materialele de propagandă în care mereu se vorbea despre jidani: Războiul a fost provocat de jidanii lumii întregi, Domnia jidanilor s-a sfârșit, Jidanii, comuniștii și trădătorii n-au ce căuta în Basarabia și Bucovina de Nord și alte multe de felul acesta. Nu, nu poate fi adevărat că cei spânzurați, bărbații, bătrânii, femeile, gravidele și chiar copiii au provocat războiul. A cunoscut și el câțiva jidani. O familie numeroasă, mama, tata, cinci băieți și trei fetițe, venea de câțiva ani în luna august și închiria două camere la casa din băi. Erau, se vede, oameni cu dare de mână. În fiecare zi, la ora zece se pregăteau pentru plimbarea din parc. Înainte de plecare, cucoana punea pe masa din curte farfuriile cu micul dejun: bucăți de pâine unse cu unt și marmeladă și căni de ceai. Cei patru copii ai vecinului Toderaș au prins obiceiul ca tocmai la acea oră să-și arate năsucurile printre lații gardului și nu și le arătau degeaba pentru că primeau și ei felii mari de pâine cu unt și heciunpeci. Se prindeau apoi micii jidănei doi câte doi de mânuțe și plecau încolonați, cu tata în frunte și mama la urmă. Doar faptul că nu vorbeau tare, precum și perciunii, care de multe ori fluturau în vânt, îi deosebeau de alți copii din stațiune. A mai cunoscut vreo câțiva bărbați cu perciuni și prin satele prin care a umblat. Erau negustori, oameni serioși, care-și vedeau de familia lor, nu înșelau mai mult, la cântar, decât oltenii care vindeau, ca și ei, lucruri de care aveai nevoie zilnic. Atunci de ce să fie spânzurați? Oare Dumnezeu n-a dat aceleași porunci jidanilor ca și creștinilor? Oare una din acele porunci nu zice să nu ucizi? Da, se ucide în război, dar acolo ucid oamenii înarmați pe oameni înarmați. În Vechiul Testament sunt descrise și războaie în care Domnul îi ajută pe cei ce luptă în numele Lui. Dacă războiul împotriva bolșevismului este un război sfânt, iar cei ce au luptat împotriva dărâmătorilor de biserici au fost ajutați până acum, îi va mai ajuta El și după ce au ucis oameni neînarmați și total nevinovați? Ce vor spune cei ce au dat și cei ce au executat aceste ordine când vor apărea în fața Dreptului Judecător? Că dușmanul, care a fost silit să părăsească acel oraș, a minat, înainte de plecare, clădirea în care avea să se instaleze Comandamentul trupelor române, că, deși au fost anunțați de o femeie despre această minare, n-au vrut să creadă și n-au luat toate măsurile și că explozia pe care n-au prevenit-o a omorât un general, șaisprezece ofițeri și mai mulți subofițeri și soldați? Că, drept răzbunare, ei au omorât, la nimereală, cinci mii de oameni care n-aveau nicio vină? Doar că erau evrei. Și poate că nu toți cei cinci mii erau evrei. Câte nu se pot întâmpla când se iau astfel de măsuri în timp atât de scurt. Iadul în care a stat, doar două zile, Nae până a fi rănit, obuzele, schijele, sunetul de neconfundat al gloanțelor în zbor i se păreau acum mai de suportat decât imaginea spânzurătorilor de la răspântii de ulițe. Trebuie să mulțumească Celui de Sus că n-a fost și el unul dintre cei care au intrat biruitori în Odesa. Doar o săptămână mai trebuia să rămână pe front și ar fi fost printre acei biruitori. Ce s-ar fi făcut dacă primea ordin să spânzure pe unul din acei sărmani, pentru că alți soldați, ca și el, au făcut-o. Rana a început a i se închide. Nu mai simțea arsuri și dureri, doar câteodată îi mai zvâcnea în adânc ca apoi nimic să nu-i mai amintească de ea. Au trecut, încet, și zilele de stat în spital. La întâi decembrie trebuia să fie externat și trimis într-un concediu prelungit acasă. N-a fost să fie atunci. Maiorul medic, după ce l-a consultat și l-a pus să-și miște piciorul în fel și chip, a ajuns la concluzia că nu este deplin vindecat, că a mai rămas o parte din infecție închisă sub mușchiul de deasupra genunchiului. - Domnule învățător, eu pot să-ți completez biletul de ieșire din spital și în câteva ore ești acasă. Dar este spre binele dumitale să mai rămâi. Germenul de infecție, care mai persistă în picior, se poate resorbi și atunci totul este bine, dar poate să se dezvolte afectând întreg piciorul ori, Doamne ferește, întreg organismul. Tocmai am primit, din Germania, un medicament nou, Prontozil, care luptă cu succes împotriva infecțiilor. Este păcat să nu beneficiezi de el. Un tratament de trei săptămâni îți va fi benefic. De Crăciun vei fi acasă, vindecat, fără nicio urmă de infecție. A scris acasă, Victoriei și părinților la Olănești, că va părăsi spitalul cu câteva zile înainte de Crăciun. În câteva dimineți a colindat prin micile prăvălii ale orașului cu gândul să cumpere cadouri celor de acasă. A găsit câteva obiecte, dar nu ce ar fi dorit. Când a coborât din tren la Loamneș era așteptat, cu toate că nu le scrisese , pentru că nu știa sigur ziua și ora sosirii. I-au spus că de trei zile l-au așteptat la fiecare tren. După ce i-a îmbrățișat, mai mult pe fetiță pentru că pe ea n-o văzuse de mai mult timp, s-au îndreptat spre casă. Acesteia îi turuia încontinuu gura povestind despre școală, despre prietenele ei, despre hăinuțele păpușii, despre vecina Lisaveta, care se ceartă cu a lui Trifan ai căror copii răi rup mereu gardul. Cel mic a început să se laude că niciun copil din sat, chiar și dintre cei care merg la școală, nu poate face roata țiganului ca el. - Uitați-vă la mine! Și se avântă într-o fugă din care, dintr-odată, puse mâinile pe pământ picioarele ajungându-i unde cu câteva secunde înainte îi era capul și tot așa de vreo zece-cincisprezece ori. Vestea că s-a întors domnul învățător de pe front s-a răspândit repede prin sat. Au început a le bate la ușă femei care vroiau să știe despre soarta soților ori copiilor lor. Lui Nae îi părea rău că nu poate să le liniștească pe toate spunându-le doar lucruri încurajatoare. Toate știau că soții sau copiii lor au luptat la Odesa și acum, dacă n-au mai primit scrisori, după data de șaisprezece octombrie, când Odesa a căzut, ce pot să creadă? Nici cele spuse de Nae că poșta militară a fost, din cauza luptelor, dezorganizată nu le linișteau. Da, dar atunci de ce băiatul lui Ion Jurj și soțul Anei lui Dordea au scris? De la o vreme cele cu soți sau fii, care nu au scris încă, au început a se teme când vedeau poștașul pe uliță. Dacă nu le va aduce cartea poștală mult dorită ci un plic cu vestea că fiul sau soțul lor a căzut ca un erou la datorie, ori că, Doamne ferește, este dispărut. Ce-o fi însemnând acel dispărut? Că nici trupul celui drag n-a mai fost găsit, ori că mai este o nădejde? Nu puteau ști cele ce au primit o astfel de înștiințare. Tot mai multe femei au început să umble cu broboadă cernită. Unele numai cu broboada. Erau doar rude cu cei căzuți. Mamele, soțiile, surorile umblau cernite de sus până jos. De câte ori clopotul bisericii suna în dungă, oamenii din sat se întrebau asupra cărei case s-a abătut nenorocirea? De multe ori Nae, când era privit și salutat de astfel de femei, parcă se simțea vinovat față de ele că este viu, că a venit acasă, că poate umbla. Timpul a trecut repede. Ajunul și prima zi de Crăciun le-a petrecut la socri. A trebuit să povestească de câteva ori despre bătălia la care a participat și despre cum a fost rănit. Chiar și la ieșirea din biserică s-au strâns în jurul său o mulțime de oameni care îi cereau să povestească despre Odesa. Fiecare se gândea la al lui, bine ar fi să aibă și el norocul de a fi rănit și a se întoarce pe picioare în sat. Și acasă, la Olănești, unde a petrecut Boboteaza și Sfântul Ioan, a trebuit să povestească și iar să povestească. Spuse de atâtea ori ziua, imaginile îi reveneau noaptea sub formă de vis. Atunci revedea camioanele cu morți și răniți. Câteodată se recunoștea pe el în camionul cu morți și atunci striga să fie dat jos că el n-a murit. La strigătele sale, de cele mai multe ori, se trezea și Victoria. Îl mângâia pe frunte și pe față până când încet, încet, își dădea seama unde se află și că nu-l mai paște niciun pericol. Un alt vis, care revenea mereu, se petrecea în orașul în care el n-a fost niciodată, dar căruia îi cunoștea, tot din vis, străzile la marginea cărora erau spânzurători. Odată cu terminarea vacanței de Crăciun a început să aibă nopți mai liniștite fără coșmaruri, asta pentru că a început să fie mai ocupat ziua. Mergea, aproape în toate zilele săptămânii la școală în locul Victoriei. Și era mai greu după începutul războiului pentru că erau mai puțini învățători, cei mai mulți fiind concentrați și duși pe câmpul de luptă. În cele mai multe sate, ca și în Loamneș, o singură învățătoare trebuia să instruiască și să educe zeci de copii. În cele șapte clase erau înscriși peste optzeci de elevi și aproape tot atâția veneau zilnic. Nu e de mirare că Victoria era tot timpul răgușită. Acum se mai putea odihni și ea. Nae ar fi vrut să ocupe unul din cele două posturi vacante din școală, dar știa că va fi refuzat deoarece se afla într-un concediu plătit, e drept prelungit, din care oricând putea fi rechemat la datorie. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate