agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1457 .



Pe muchie de cuțit XII
proză [ ]
Pe muchie de cuțit XII

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [aidasofy ]

2010-01-30  |     | 




Fiul risipitor, personaj biblic și nu numai este pedepsit de providență pentru instabilitatea sa. Dorința de a pleca mereu, ce transcende în timp, consumă individul până la extenuare. Și totuși continuă să-și facă rău sie și celor ce-l iubesc, lăsându-se la voia întâmplării. Arcuindu-se sinuos într-o parte și în alta, fără să caute reper sau un punct de sprijin spre care să se îndrepte și determinat de latura sociopată a caracterului speră că normalitatea se va îndrepta în favoarea lui. După suișuri și coborâșuri, ca într-o poveste dulce amară, se întoarce mereu acasă la cei ce-l iubesc și care sacrifică pentru el, de fiecare dată ''vițelul cel gras’’, cum spune Radu Tudoran în ''Fiul risipitor''. Patetismul face trimitere la parabola biblică : ''să ierți din tot sufletul, să ierți necondiționat’’

Adela se urcă în mașină și plecară împreună spre casa ei. Mai era până venea Doru de la serviciu, puteau să vorbească liniștite. Nu de alta, dar... Doru nu prea o mai vedea cu ochi buni pe Vali și încă nu știa tot. Soția lui a avut grijă să-i ascundă unele întâmplări prin care a trecut aceasta, de care practic nici ea nu dorea să-și amintească. Le socotea pur și simplu scoase din tolba hazardului, valabile pentru unele ființe labile. În casă subiectul Valentina, devenise tabu. Dacă Adela evita acest subiect, lui Doru îi era și mai comod să-l ocolească.
Făcu un ibric mare de cafea, puse scrumiera între ele, după ce deschise geamul larg și o asaltă pe Vali cu întrebări.
- Spune-mi Vali, pe unde ai mai colindat? Și de ce ?
- Am fost la străbunica mea, din partea mamei, undeva la țară, în județul Constanța. Unde tot timpul anului bate vântul: jumătate din an de la câmpie spre mare și cealaltă jumătate, invers.
- Dar ce ai putut face tu acolo ? Și mai ales Adrian...?
- Am lucrat la un bar din sat...am făcut croitorie. Bunica bătrână are o mașină Singer, care merge brici. Am cusut la țărăncile de pe acolo, pe câte o bucată de brânză, pe ouă, pe găini. Că ele n-au bani, da’ fuste și bluze vor... Le-am făcut la multe, gratis... Mi-era milă de ele...
- Câți ani are bunica ?
- 89 și este gârbovită... îndoită de la mijloc, merge în două bastoane. S-a bucurat când ne-am dus și a plâns mult când am plecat. I-am spus că mergem înapoi.
- De ce l-ai luat și pe Adrian ? Pe ce clasă e el ?
- Pe-a VII-a, are 13 ani. Păi are pică profesorul de matematică pe el și i-a promis că-l lasă repetent. O să-i scot o motivare medicală de întreruperea anului. Dacă repetă anul, nu-l mai are pe profu’ ăla, că iese la pensie.
- L-ai adus și pe el acasă?
- Sigur... ce să facă el acolo... Plecăm amândoi înapoi, după ce-mi rezolv ploile pe aici și să mă mai odihnesc. Noaptea lucram la bar, ziua croitorie sau săpam în grădină și invers. Mă doare coloana... mă doare aproape tot timpul, spuse Vali îndoindu-se înspre în față, de la mijloc. Uite când stau așa, nu mă mai doare... ca pe biata bunica-bătrână.
- Ești obosită, extenuată, Vali.
- Posibil.
Apoi îi povesti în maniera ei, din care trebuia să extragi adevărul, jongleriile ei cu lucrurile acelor fete ce vindeau ambulatoriu și că primise vreo trei citații de la tribunal, să se prezinte în calitate de pârât. Desigur din explicațiile ei, ele erau cele vinovate, ea se achitase de toate sumele invocate în declarații. Cele trei făcuseră o acțiune judecătorească comună pentru fraudă, din avutul persoanelor civile.
- Va trebui să-mi caut un avocat. Știi pe cineva Adela? Cunoști vreun avocat bun și să ia bani puțini ?
Cu o notă ezitantă în glas, Adela răspunse după o clipă:
- Nu prea...n-am avut plăcerea... Dar...stai. Mint. Odată, în niște împrejurări bizare, un avocat mi-a lăsat o carte de vizită. Să văd dacă o mai am.
Căută într-o geantă mare, unde se găseau de toate, cam tot ce aveai nevoie de primă urgență, de la ac cu ață, până la copii de acte de tot felul, printre cosmetice, șervețele parfumate, agrafe de păr și multe altele. Destul de ușor găsi cartea de vizită iar când o luă în mână, o străfulgerare vie o cuprinse la amintirea acelor ochi, verzi metalici, asemenea luciului apei din baraj.
- Ce ai rămas așa ? observă Vali.
- Nimic. Doar am stat să-mi amintesc persoana. E cam un an de atunci. Când ai termen ? întrebă, alungând din minte viziunea de moment.
- Cam peste o săptămână și jumătate.
- E bine... Am să-l sun, să vedem ce putem face. Dar tu ai văzut ce au scris femeile alea, acolo ?
- Nu.
- Bravo ! Vom vedea împreună. Bine că nu ai spus, după... Oricum eu nu-ți promit că vei ieși basma curată... Cine știe pentru ce te învinuiesc femeile.
În ziua următoare Adela sună la numărul din cartea de vizită a lui Mihai Mărgineanu. ''Poate nici nu mai are acest număr de telefon’’ gândi, dar imediat o surprinse o voce plăcută, tonică:
- Alo...
- Bună ziua, domnule Mărgineanu. Să mă recomand cu numele e inutil, pentru că nu mi-l știți. Mai bine după împrejurarea în care am primit cartea de vizită.
- Vă rog, stimată doamnă, răspunse acesta foarte politicos.
- Acum un an,apoape... stăteam lipită de parapetul unui pod, de peste un mic baraj și cineva a crezut că vreau să trec...dincolo de el.
- A... da, da... Îmi amintesc, o doamnă frumoasă, elegantă, cam dezorientată și care se clătina lângă parapet... Eram sigur că vreți să puneți piciorul...dincolo.
- Nici vorbă... nici vorbă. Sunt o persoană foarte stabilă psihic. Dar nu de asta v-am sunat.
- Sunt numai urechi și curiozitate. Indiferent de motiv, mă bucur că m-ați sunat.Să vă spun drept, așteptam să o faceți...Cam târziu, dar...
- Vreau să vă angajez într-un proces.
- Și eu care credeam că mă invitați la o cafea... Pentru dumneavoastră ?
- Și asta... Nu, m-a ferit Dumnezeu. Pentru o cunoștință. Când putem lua legătura ?
- Și acum, dacă doriți, rosti bărbatul care era gata oricând, ca orice mascul de o nouă cunoștință, de bani sau de inedit.
Adela stabili întâlnirea peste o oră, în fața unui bar select din centru, aproape de magazin și fugi imediat sub duș. Se opri apoi în fața dulapului pentru a-și alege îmbrăcăminte deosebită, lucru ce nu i se mai întâmplase de multă vreme. ''Ce-o fi cu mine de vreau să arăt bine ?’’ Ca scoasă din cutie se urcă în mașină și plecă. Ajunse ceva mai târziu, conform principului, o femeie nu trebuie să ajungă niciodată înaintea bărbatului la întâlnire, indiferent de natura ei. În fața barului, cu un diplomat în mână, aștepta un bărbat șarmant, îmbrăcat șic, sport, de tipul eleganței neglijată. Trecut de patruzeci de ani, frapa totuși și nu-i puteai confunda ochii...privirea. Adela se îndreptă zâmbitoare spre el. Se simțea atât de bine în rochia ei mult colorată și bogată, vaporoasă din mătase naturală. De gât îi atârna un șal din același material iar pantofii cu toc cui, colorați în verde pal făceau notă condordantă ideală cu restul ținutei. Þinea în mână un plic corai, de un colț al acestuia, plutind învăluită într-o aureolă de parfum fin.
Advocatul rămase plăcut surprins, cu ochii pe femeia volubilă, ce se apropia de el. Îi luă mâna și i-o sărută cu tandrețe.
- Doamna... Enigma, vă pot numi... că numele tot nu-l știu.
- Adela. Adela Ionescu mă numesc. Dar să intrăm.
Intrară în bar și se așezară într-un loc mai ferit privirilor. Mihai Mărgineanu, profesionist în arta conversației, în câteva fraze destinse atmosfera, încât se părea că se cunoșteau de când lumea. Era când spiritual, când serios, când tandru sau intim. Adela simți o relaxare totală în compania acestui bărbat și aproape uită de ce se afla în acel bar. Însă cum puterea ei de control era mare, se scutură de gândurile ce prisoseau și își aminti că nu este în compania bărbatului pentru a filtra, rosti serios.
- Dar să revenim la scopul întâlnirii noastre.
- Mai există și alt scop, când un bărbat și o femeie se simt bine, la un bar ?
- Din păcate...da.
Îi explică despre ce era vorba, în mare, atât cât cunoștea, ocolind unele ziceri ale Valentinei, din situația dosarului cu pricina. Pe Vali o recomandă o veche cunoștință, pe care nu o poate refuza și pe care o ajuta dezinteresat. Îi comunică și data, care era în săptămâna următoare. Numărul dosarului nu-l cunoștea. Deci, trebuia să-i lase un număr de telefon dar cum multă vreme era la magazin, îi lăsă numărul de la magazin. Pe al Valentinei, deocamdată nu-l lăsă. ''Pe care...?’’ își zise în gând.
- Este numărul de la biroul ? întrebă advocatul.
- Nu, este un număr de la magazin.
Nedumerit omul nu înțelese nimic.
- Care magazin ? Și ce are a face acest magazin cu tine ?
- Acolo lucrez.
- A... să înțeleg că ești vânzătoare ?
- Nu chiar...ceva, ceva mai mult, explică Adela zâmbind larg.
Se părea că omul era mulțumit de răspuns.
A doua zi, una dintre vânzătoare îi spuse Adelei că o caută cineva, în magazin. Era Mihai Mărgineanu. Cu aceeași tandrețe îi sărută mâna, cu aceeași privire pătrunzătoare, ca oțelul care despică neîndurător, o privi.
- Adela Ionescu deci, proprietară pe două magazine... în centru. De ce nu mi-ai spus ?
- De ce să-ți fi spus ? Avea vreo relevanță ?
- Mai știi ?
- Vino în birou să stăm de vorbă.
Îi întinse numărul de dosar pe care-l avea scris pe o hârtie. În jurul unei cafele se întreținură cam timp de o jumătate de oră. Nu putea să se plictiseacă lângă acest bărbat volubil, care știa foarte multe, părea o enciclopedie și părea să-i facă curte, subtil.
- Aș vrea să știu un singur lucru, Adela.
- Anume.
- Ce gândeai atunci lângă parapet... nu se poate să nu-ți amintești.
- Poate-ți voi spune vreodată, răspunse Adela cu o umbră în glas, privind numărul de dosar, a cărei protagonistă avea legătură cu întâmplarea.
- Bine, aștept. Și am întotdeauna un motiv să te caut, aduse situația pe făgașul lui advocatul, zâmbind.
În ziua procesului Adela se întâlni cu Vali și o însoți la tribunal. Nu mai fusese niciodată într-o sală unde se țin ședințele. Cele trei femei, reclamantele, se postaseră în fața lor, pe hol iar Vali începuse să tremure. O luă pe Adela de braț, strâns, agățându-se ca de un colac de salvare.
- Ce e Vali ? Þi-e rău ?
- A... nu.
Una dintre cele trei, făcu un pas mai înainte și începu să reproșeze, cu voce tare:
- Hei... cucoană... De ce nu ne-ai dat banii pe lucruri. Þi-ai pus coada pe spinare și ai plecat. Ce... ai crezut că noi nu te găsim ? Poate dacă plecai în Italia... că am auzit că ai mai fost.
Adela o luă de mână, o trase în sala de judecată și o așeză pe un scaun.
- Stai aici. Să nu te duci să te cerți cu ele, să nu le răspunzi în nici un fel ! Bine ?
- Da, Adela, răspunse Vali foarte abătută.
Peste câteva minute veni cu M.Mărgineanu, cu dosarul ei sub braț. După ce începu ședința, acesta se ridică și ceru amânarea dosarului, pentru o nouă dată. Tertipuri avocățești. Afară o cam dojeni pe Vali pentru neglijența de care a dat dovadă în acțiunea dosarului.
- Trebuie să vă spun doamnă că reclamantele, se pare că au dovezi în legătură cu banii pe care-i datorați.
- Ce dovezi să aibă ? întebă Vali.
- Martori.
- Martori ? Am și eu că nu le datorez banii pe care-i vor ele.
- Dacă aveți martori, e bine. Îi vom cita. Spuneți-mi acum doi și e în regulă.
- Păi mama, soră-mea...
- Nu se pot pune rude de gradul I.
- Nuu... ? Atunci mă mai gândesc.
- La cât se ridică suma, domnule Mărgineanu, întrebă Adela.
- Cam la un milion de lei, suma cumulată pentru toate trei. E... ceva.
- Da, este, răspunse Adela făcând un calcul în minte. ''Și cu cât va fi onorariul pentru tine, că nici nu te-am întrebat... suma ce va trebui să o dea înapoi... este cât valorează jumătate din Vali.’’
- Poate mai putem să scădem ceva din ea, o parte dacă nu total, zise advocatul.
Următorul termen era peste trei săptămâni. În acest interval de timp Vali o vizită de câteva ori pe Adela, fie la magazin, fie acasă și parcă rămânea mereu cu ceva nespus. Dar în una din zile, îndrăzni:
- Adela, te rog, ajută-mă pentru ultima oară. Să fii tu una dintre martore și o aduc pe Magda care mi-a promis că vine, așa în baston.
Fără să stea prea mult pe gânduri, Adela îi răspunse, rigid:
- Nici să nu te gândești... Niciodată n-am să jur pe biblie și apoi să mint. Nu știu clar dacă le-ai dat banii sau nu. Vrei să-ți spun adevărul ? Cu riscul de a te supăra... eu înclin să le cred pe ele.
- Da’ nu le datorez eu atâțea bani, începu să plângă Vali. Și nici nu am de unde să le dau.
- Dacă nu le datorezi, Mihai Mărgineanu o să găsească mijloace prin care suma se va micșora. Te ajut atât cât pot și cu ce pot dar martoră, nu.
- Bine... Adela. Știam că n-o să vrei, se înmuie Vali. Am să-l pun pe domnu' Anton, că nu mai este nici o rudă cu mine, zâmbi forțat Vali.
- Da, e o idee... spuse Adela cu voce tare iar pentru ea: '' este singurul pe care-l poți manipula. În ceea ce mă privește, prefer să dau eu banii ăia, decât să depun mărturie mincinoasă.’’
La următoarea dată a procesului, Adela împreună cu Vali, o așteptau pe Magda în fața tribunalului, deoarece așa îi spuse M.Mărgineanu să-și aducă cel puțin un martor. Însă, și partea adversă se înmulți. Cele trei erau înconjurate de o ceată de femei, sporovăind pe holul tribunalului și arătând cu degetul. Adela le vârî, în sala de judecată pe cele două, pe Vali și pe Magda, care mergea legănat, sprijinindu-se de un baston, schimonosindu-se aproape la fiecare pas.
- Eu am lucrat în centru, la Curtea de Apel. Aici nu prea cunosc dar pe advocatul Mărgineanu îl cunosc. E bun. E foarte bun, explică Magda, Adelei. I-am spus lu' Vali.
În cursul ședinței dosarul Valentinei dură, cel mai mult. Cele trei reclamante aveau fiecare câte două-trei martore, femeile dornice de senzații tari și-au însoțit colegele. Vali trebuia să stea în picioare, în fața sălii, în partea opusă reclamantelor, lângă Mihai Mărgineanu care intervenea la fiecare martoră și încerca să scoată ceea ce dorea de la ele și reușea. Uneori se părea că sunt martore în favoarea Valentinei, nu împotriva ei. Fuseseră colege de serviciu toate în atelierul de croitorie și apoi vânzătoarele nu erau atorizate legal să vândă marfă ambulatoriu, nu cunoșteau legile, nu aveau advocați. Ceea ce au crezut că este în favoarea lor s-a întors în defavoare, încât reclamantele au lăsat garda mai jos. Doar una care avea autorizație de vânzare se ținea mai tare, pe restul le-a demolat M. Mărgineanu, bucățică cu bucățică. Apoi fuse chemată și Magda, care cunoaștea tertipurile tribunalului, ședințelor în special și răspunsurile ei fuseră doar pozitive, la toate întrebările atât ale judecătoarei, cât și la ale advocatului, spre mulțumirea Valentinei, căreia i se schimba culoarea feței din roșu în palid-pământiu, la intervale foarte scurte de timp. Se răzimase de perete, se observa că făcea eforturi enorme să stea în picioare. S-a dovedit la ieșirea din sală, pe holul tribunalului, când alunecă pe lângă Adela și într-o clipă era un ghem inert pe ciment. Adela speriată, în prima clipă crezu că s-a împiedicat și a căzut dar văzând că nu mai mișcă se lăsă pe vine și încercă să o frecționeze pe la încheieturile mâinilor, pe frunte.
- Vali... Vali... ce-i cu tine ? Apă...să-mi dea cineva niște apă...țipă apoi ceva mai tare.
- I-a venit rău, spuse și Magda, speriată. De un timp nu se simte bine. Mi-a spus.
Le sări în ajutor și Mihai Mărgineanu care ieșea atunci din sală și văzând-o pe Adela aplecată și pe Vali un ghem pe ciment, veni repede cu o cană cu apă, pricepând despre ce era vorba.
- Faceți loc... faceți loc, țipă acesta pentru oamenii ce se adunaseră în jur. Lăsați aer...să poată respira. Hai s-o ducem la spital, Adela !
- Da. S-o ducem ! repetă Adela, care se cam pierduse cu firea.
O ridicară amândoi. Vali era ușoară ca un fulg, o târâră mai mult, în mașina Adelei. Femeia își reveni, parțial. La volan trecu M. Mărgineanu.
- Vali, ce-i cu tine...? ce te doare ? întrebă Adela.
- Nu știu...ce-i cu mine ? Unde sunt...?
- Nimic. Mergem la spital.
M.Mărgineanu sări repede din mașină în curtea spitalului și veni cu o asistentă și cu doi brancardieri, care aveau o targă cu ei. Fără prea multă vorbă, deoarece Vali nu era coerentă, de la urgență unde i se luă tensiunea și pulsul care erau scăzute la limită, se trezi internată în spital, la secția interne.

va urma

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!