De mic, el Andrei, fusese îndrăgit mai mult de către mama sa decât fratele lui mai mare și vitreg, Marcel. Dragostea maternă găsise în chipul acela îngeresc amintirile copilăriei prin care ea, Maria, trecuse.
Totdeauna, el însemna frumusețe, cumințenie, bună-cuviință, în fine, exemplu de perfecțiune - lucru care pe Mihai - pater familias autoritar și ursuz - îl deranjase într-un fel, deoarece copia lui cromozomială și temperamentală o constituia Marcel, pildă a bărbăției și a puterii, virilitate aprinsă, viață temerară, spirit iventiv, concret, practic, suport lipsit de drame și complexe. A cui era vina? Vina?! Dar se poate vorbi de o vină?! Cu ce era el vinovat dacă firea sa se înnobilase cu sensibilitate, dacă era mai atent la detaliile vieții și la prefacerile morții, dacă gusturile sale solicitau și căutau doar ce era delicat, ascuns, nerostit? Cu ce era vinovat dacă mâna și gândul său nu loveau? Cu ce era vinovat dacă inima nu-i zvâcnea la mânie, dacă ura nu-i schimonosea fața, dacă ierta la timp și mângâia din vreme? Cu ce era el vinovat dacă zile întregi uita de sine, că nu reușea să comunice artificial cu nimeni, evitând uzanțele afabile și făcând din tăcere un adevărat mod de existență? Desigur, cu nimic. Și pentru aceasta, pentru ceea ce nu depindea în exclusivitate de el, să fie supus ironiei și sfidării celorlalți? Ca și cum ar fi comis cine știe ce fărădelege! A fi mai deosebit decât cei comuni echivalează cu un ultragiu, se pare. Putem oare fi judecați pentru ceea ce nu-i al nostru?
Tatăl lui, om credincios și superstițios, zăcuse înecat de mic în baia prejudecăților mistice. Copilul din el crescuse, se lovise de obstacolele vieții, le învinsese ca de la sine putere, dar sufletul i se zbuciumase permanent în entropice și alienante contorsiuni; delirul irealității; nervoza fantazării. Credința oarbă, ininteligibilă, care obsedează sfâșiind personalitatea, făcând omul minuscul, ridicol și fragil în fața naturii și chiar a propriilor lui forțe - cu ea se luptase el, fiul său, încă de pe băncile școlii primare.

***

În copilărie nu obișnuia să se joace cu copiii de seama sa. Îi plăcea mai mult să îi privească și să arate fiecăruia unde, când și cu ce a greșit. I se spunea "Judecătorul". Nu agrea delimitările, nu era adeptul alterității introduse din afară, ca o coerciție. Porecla vine ca o metastructură a numelui, dându-i semnificații nebănuite, uneori dubioase, scăpate în zona periferiei realității tale. Nu îi convenea șabloanele. Îl incomodau. Le găsea inadecvate, impropii, absurde, jignitoare. El nu se considera în acele momente decât prietenul lor sincer și drept: le reda doar adevărul, adevărul ce se observă de pe margine; le releva prima evidență a vizibiluui - de ce să-l îndepărteze de ei, de ceilalți, printr-un al doilea nume?!...
Râdea puțin și rar. Îi era teamă să râdă. Teamă și rușine. să râzi de alții - ce gest stupid! Doar nu-i mai poți schimba cu nimic; oamenii nu se transformă din exterior, ci din ei înșine, în primul rînd - or, aceasta nu mai este o transformare, ci o creștere interioară a sinelui...
Își amintește foarte bine... Privea copoiii din spatele gardului casei, prin ochiurile grilajului de fier. se simțea mai adăpostit, mai în siguranță. Atunci i s-a spus "Pușcăriașul". O altă delimitare. Și mai departe de ființa lui. Și mai nedreaptă. Revoltător de acidă. De la justiți la închisoare - balansul realității...
Ce bine ar fi dacă doctorii s-ar pricepe să coase și sufletele la loc, așa cum cos o rană. Îl durea sufletul; parcă se desprinsese de el atârnând ca un apendice stânjenitor...
Primii ani de școalăîi trecuseră aproape prin fața ochilor - exteriori, imperceptibili, fulguanți.
Fiecare dintre colegii lui se lăuda cu câte ceva.
Vârsta aventurii puerile, ostentative. Curaj bravat.
Realitatea trucată nonșalant. Poze gratuite de vedetism exacerbat. Autoaprecieri explozive. Fabulație...
Mai mult tăcea. El nu avea în mod deosebit ceva numai al lui.
pentru muțenia sa, cultivată cu încăățânare, dascălii l-au considerat un "caz special", ținându-l sub o strictă supraveghere. Nu i-a înțeles.

***

- Mamă de ce trăiesc oamenii? Ca să moară?
- Nu, scumpul meu, ca să trăiască.
- Dar moarta asta mai trăiește mult!?
- Ooo, incredibil de mult!
- Și până ajung eu mare?
- Da, din păcate.
- Mamă, eu n-aș vrea să mor.
Comenta doar. Fără teamă. Fără conștiințasfârșitului. Constata printr-o propoziție logică, printr-o judecată firească, totalmente conformă cu realitatea lui prezntă, existentă, vie, corespunzătoare celor opt ani de viață. Moartea i se părea bsurdă.
- Moartea este în noi, dragul meu; murim din neputință, murim fizic și biologic.
- Ovariantă mai la îndemână; mai mult pentru sine.
- Atunci, n-ar trebui să plângem după cei bătrâni, ei, oricum, trebuind să moară... Dar copiii... ei n-ar trebui să moară, nu mamă?

***

Și moartea părintelui său în podul casei, spânzurat, tablou halucinant, incredibil! Irezistibil, totuși, acel cadavru - sinistru și tentant în imperceptibilitatea lui directă, stupid și șocant totodată, cutremurător și exagerat de semnificativ pentru un cadru de o asemenea grețoasă absurditate. Sinucis - în mumentul când deja se agonisiseră ceva bani și mâncare. Cine să mai înțeleagă!?
Înseamnăcă el îl omorâse; treptat, cu firea sa deosebită, bolnăvicios de deosebită, cu felul său curios e a fi, și, mai ales, cu gestul aela nechibzuit al căsătoriei. Nu trebuia să se însoare, nu trebuia ca, împreună cu Viorica, să-l aibă pe Luca. Dacă cel puțin arfi fost fată... De unde săștie el? Cât de idiot i se părea totul!
E bătrân. Se simte bătrân. Douăzeci și cinci de ani. O viață de om... Viața este o clipă dialatată. Un întreg calvar. Mai ales dacă te surprinde descoperit: fricos sau exagerat de circumspect - atunci te ia la palme până te năucește și te tântește la pământ, de-ți scutură toate visele.
Ar vrea să meargă acolo unde anii nu se mai numără, unde gândurile nu mai dor; bătrân ucis în el, inecat cu noima păcatelor altora, fără sevă, fără seninătatea așteptării. Acolo e locul lui: în neașteptare - semn de bizar omagiu adus morții, morții ancestrate și absolute de care îi vorbise fratele său; sau el lui, pare-se în vis, în viață. Trăind, murim celulă cu celulă. Beția lucidității diabolice.
"Hai și tu cu mine, Mircea! Nu râde - e atât de trist. La început și la sfârșitul lumii nu se râde. Se bea doar. Se bea și se plânge. Ne vom juca așa cum făceam când eram mici, mai mici ca acum, mari nu vom fi niciodată... Frumoasă mamă am avut. Ascultă frate dagă, să nu crezi că m-a iubit mai mult decât pe tine; teînșeli. Când iubești - iubești și atât. Nu ai grade de temperatură sau duioșie. Noi doi am fost polii inseparabili ai iubirii ei..."
Și a plecat, în același mod ca și tatăl său, legănându-se la fel ca și limba clopotului de la biserica satului care bătea pentru tatăl său și... pentru el.