- E unul dintre cazurile cele mai stranii pe care le-am anchetat vreodată în toată cariera mea de pînă acum – începu procurorul pe un ton scăzut și cu oarecare teamă în glas. Ceilalți cinci convocați pe terasa complexului turistic „Alpin” se simțiră deodată parcă și mai pătrunși de gravitatea anchetei.
- Presimt parcă de pe acum primul meu eșec pe linie profesională, adăugă el,cu o autoironie tristă. Și schiță un zîmbet crispat în colțul gurii.
Crisparea se citea pe toate fețele în ciuda atmosferei de liniște cosmică desăvîrșită din această după-amiază însorită de septembrie. Pe terasa placată în marmură roz a complexului hotelier modern și strălucitor adia dinspre înălțimi o boare de vînt cald în pofida altitudinii de peste o mie de metri. Frunzele arțarilor ce străjuiau terasa clipeau abia auzit în lumina palidă de început de toamnă.
Vorbind, procurorul rotea din cînd în cînd vîrful stiloului deasupra foii de carnet fără a schița însă vreun semn pe hîrtia imaculată. Managerul complexului stătea alături în picioare ca o veritabilă și serviabilă gazdă. În ciuda tuturor insistențelor a refuzat categoric să ia loc la masă alături de ceilalți. În stînga procurorului, gîrbovit parcă în ciuda alurii sportive, cu coatele sprijinite pe masă, cu oboseala întipărită pe chip și cu cizmele pline de colb, stătea căpitanul. Alsacianul masiv culcat lîngă cizmele sale cu botul pe labe, trăda aceeași oboseală ca și stăpînul său. La colțul mesei, cu scaunele mult apropiate, studentul și studenta stăteau aplecați unul spre celălalt, solidari ca într-un moment de grea cumpănă. Creeau impresia că numai solemnitatea momentului îi împiedica să se strîngă ocrotitor unu pe altul în brațe. De cealaltă parte a mesei, ciobanul, statuar, cu capul descoperit, părul tăiat scurt, încărunțit, mustățile încă negre. Pe umerii largi purta o toharcă ciobănească din piei de oaie, lățoase, de-a dreptul peste cămașa de cînepă care îi lăsa descoperit pieptul bombat, pudrat cu fire cărunte.
-Aș vrea – continuă procurorul cu aceeași teamă de nereușită în glas – să-mi relatați cît mai amănunțit cu putință tot ce credeți că are vreo legătură, oricît de mică, cu aceast caz. Orice amănunt ne-ar putea fi de mare folos. Nu vă cenzurați nici un gînd, nici o bănuială ce vă trece prin minte. Nu vreau să vă dau acum lecții de criminalistică dar există o regulă îndeobște cunoscută și-anume că adesea cazurile cele mai misterioase cu putință pot fi la un moment dat elucidate pornind de la un indiciu aparent neînsemnat. Doresc deci de la dumneavoastră relatări cît mai ample posibil. Și aș dori să începeți dumneavoastră – și procurorul indică spre managerul rămas în picioare care încuvință tacit, puțin aplecat în față în postura devenită clasică a chelnerului care așteaptă respectuos comanda clientului său. Din cîte știm pînă la această oră ați fost primul care ați luat contact cu dispărutul dacă nu punem la socoteală și pe ospătara dumneavoastră care v-a adus la cunoștință sosirea lui aici pe această terasă.
- Da – începu managerul protocolar aplecîndu-se și mai mult – însă mai înainte de a vă vorbi propriu-zis despre întîlnirea mea cu acel om aș dori să mă asigur de un lucru. Nu știu dacă știți, nu cred că știți, eu nu sunt de fapt ceea ce sunt, adică profesia mea „de bază” nu e aceea de lucrător în comerț și nici în turism. Pe moment e o profesie „adoptivă”, să zic așa. Am studii umaniste, filologice, sunt de fapt profesor de engleză-franceză, de ce am abandonat învățămîntul și am „îmbrățișat” această carieră asta e altă poveste. Vreau doar să vă spun, fără falsă modestie, că mă pricep destul de bine la ceea ce se cheamă psihologia oamenilor, cu alte cuvinte intuiesc destul de bine pe cei cu care vin în contact și vorbind despre persoana în cauză aș vrea să v-o descriu așa cum am receptat-o eu cu intuiția mea deși nu știu în ce măsură astfel de subiectivisme cadrează cu o anchetă severă, riguroasă și obiectivă…
- Nici o problemă, chiar vă rog – interveni procurorul – nu vă faceți asemenea griji, am precizat doar, vreau tot ce-mi puteți oferi, orice gîndiți despre acel om, orice impresie, orice gest.
Prin felul cum vorbea anchetatorul părea literalmente terorizat de spectrul nereușitei și neputinței. Mocnea în el un soi de disperare ca aceea a înecatului care ar vrea să se agațe fie și de un pai.
- Eram sus în birou – începu managerul rememorarea – cînd Gina, ospătara noastră, dădu buzna fără să mai bată la ușă și surescitată la culme îmi aduse la cunoștință dintr-o răsuflare că pe terasă și-a făcut apariția „un ștab mare de tot”, „un ministru”, ca să folosesc întocmai cuvintele ei. Am rîs și am întrebat-o amuzat după ce cunoaște ea un ministru. Mi-a zis că e un tip într-o cămașă orbitor de albă și un costum închis la culoare, din cale-afară de elegant, foarte înalt și cu o mină foarte gravă. Această descriere, recunosc, m-a tulburat puțin. E totuși lucru ciudat și puțin obișnuit sș urce cineva în costum negru și cămașă albă pe munte, aici la peste o mie trei sute de metri altitudine, pe jos, că alt mijloc de acces pînă aici, așa cum știți, nu e. Am expediat fata la bucătărie ți am coborît să-l întîlnesc personal.. Cînd am ieșit pe terasă l-am văzut. Era aici, la această masă…
Prin toți cei de față trecu un fior. Studenta scutură ușor din umeri. Studentul înghiți în sec. Căpitanul săltă coatele de pe masă și se îndreptă de spate. Cîinele scheună abia auzit. Procurorul tuși în pumn. Ciobanul rămase neclintit, sfinx privind la culmile învecinate.
- Cînd l-am văzut stătea în picioare, cu spatele, auzindu-mi pașii s-a întors spre mine. Am simțit un fior prin tot corpul, din creștet pînă-n tălpi. Era cu-adevărat un tip impunător. Înalt, cu o alură atletică, îmbrăcat cu o eleganță stridentă aici la această înălțime, costum închis, impecabil, cămașă orbitor de albă, în primul moment mi s-a părut puțin ridicol.
Procurorul ridică privirile și zîmbi abia perceptibil în colțul buzelor. Patronul era și el de o eleganță nu mai puțin citadină: costum și cravată gri deschis, cămașă bleumarin, pantofi albi.
- Ceea ce m-a cutremurat, termenul, să știți, nu-i deloc exagerat, nu era atît înfățișarea lui simandicoasă, de persoană sus-pusă, înfățișare de ministru, vorba Ginei. Sunt obișnuit cu tot felul de oameni și cei care-și afișează cu ostentație opulența și funcția nu mă impresionează cîtuși de puțin. M-a zguduit însă ceea ce am receptat psihic, pe un canal „subteran” aș zice. Fața frumoasă dar cutată adînc, față de ascet, trăda atîta suferință, un suflet atît de împovărat, un fel de noblețe atît de înaltă încît am simțit pe dată ceva greu în capul pieptului, ceva ca un ghem la beregată, un ghem amestecat de milă și venerație, de duioșie dar și umilință. Simțeam o pornire adîncă de a mă supune acestui om, de a-l sluji ca pe un fel de prinț spiritual. Nu știu cum l-aș mai putea descrie, nu aș vrea să mă pierd în considerații de natură psihologică dar avea ceva de erou. De erou care a făcut ceva măreț, un bine imens pentru oameni și a rămas cu totul copleșit, zdrobit, sfîrșit după ceea ce a făcut. V-aș mai spune ceva, o impresie pur subiectivă dar mi-e teamă să nu fiu considerat un exaltat mistic. Și cu toate aceasta vă spun că am avut senzația că toată ființa lui emana ceva ca un cîmp, ca o aură, ca o diademă de raze invizibile, ceva asemănător cu diadema sfinților înfățișați în icoane.
Șeful complexului se opri din confesiune, speriat parcă de ceea ce spusese și de tonul tot mai patetic de care nu și-a dat seama. Scoase o tabacheră cu brichetă din buzunarul hainei, o deschise cu intenția de a lua o țigară dar apoi, parcă aducîndu-și aminte de calitatea de gazdă, renunță și o depuse pe masă.
- Dacă doriți să fumați vă rog să vă serviți.
Gest inutil. Nimeni nu-și manifestă dorința de a fuma.
- Și totuși ce ați discutat cu el? întrebă procurorul puțin nerăbdător.
- Nimic – veni surprinzător răspunsul.
- Cum așa?
- Nici eu nu-mi dau seama. De obicei sunt deschis și volubil. Angajez repede conversație cu oricine. Dar atunci n-am putut scoate o vorbă. Ceva parcă îmi stătea în gît. În mod paradoxal îl simteam foarte aproape și în același timp foarte departe încît aveam o acută senzație de neputință a comunicării.
- Și totuși, n-a comandat nimic?
- Ba da.
Șeful de local nu se grăbi să continue. Așteptare încordată pe toate fețele. Pe buzele lui apăruse un surîs:
- Ce credeți că a comandat?
Nici o ipoteză de nicăieri. Aceeași tensionată așteptare.
- O mie de ani încheiați dacă ați sta să vă gîndiți tot nu cred că ați putea ghici. Vă spu eu: oțet.
-Oțet?! – stupoare în toate glasurile.
- Oțet.
Studentul se îndreptă de șale și interveni:
- Probabil că practica metoda doctorului american Jarvis care recomandă zilnic consumul oțetului de mere amestecat cu apă.
- Știu, cunosc – îl întrerupse managerul – am citi și eu scrierile doctorului Jarvis și în primul moment așa am crezut și eu. L-am întrebat:”Cu apă?” „Nu.” a venit răspunsul. Fără să mai zic nimic m-am dus la bucătărie și i-am adus un pahar plin ochi cu oțet. Cînd l-a luat fața îi devenise parcă și mai îndurerată. L-a băut încet, ca într-un ritual sacru. Pînă la fund. Întinzîndu-mi paharul mi-a mulțumit și s-a întors cu spatele aplecîndu-se să-și ridice bagajul.
Reamintindu-și brusc rolul său de gazdă managerul schimbă vorba:
- Vă rog să mă iertați dar am omis să vă întreb dacă doriți ceva, dulciuri, răcoritoare, cafea…
Unii au spus „nu”, alții au negat doar din cap.
- Nu v-am spus că omul avea un aparat muzical, un aparat ciudat a cărui marcă nu am putut-o identifica deși mă pricep și am văzut destule modele în viața mea. Ce mi s-a părut și mai ciudat era faptul că aparatul emitea în permanență, în surdină, una și aceeași melodie. Era un hit binecunoscut cu cîțiva ani în urmă al trupei „Eruption” pe care și băiatul nostru de la stația de amplificare îl difuzează uneori. Cîntecul se numește în original „One way ticket”…
- Același cîntec… interveni surprinsă studenta dar procurorul, ridicînd autoritar stiloul, o întrerupse:
- Vă rog, veți avea imediat cuvîntul.
Puțin fîstîcită, studenta tăcu.
- Tradus înseamnă „bilet pentru o singură călătorie” – continuă ex-profesorul. În occident există obiceiul vînzării de bilete dus-întors. Cel de care vorbește cîntecul e bilet numai pentru dus, cu alte cuvinte călătorie într-un singur sens, fără întoarcere. Melodia se repeta obsedant de parcă aparatul n-ar mai fi conținut și altă înregistrare.
- Ați pomenit de un bagaj. Ce ducea cu sine?
- O valiză destul de voluminoasă îmbrăcată în piele neagră. După cîte mi-am dat seama era deosebit de grea. După ce a ridicat-o a pornit încet fără să-mi mai adreseze vreun cuvînt. Cu toată statura lui atletică valiza îl trăgea vizibil într-o parte și mergea cu un umăr căzut.
- În ce direcție a pornit?
- Pe cărarea aceasta care urcă de-a curmezișul coastei. Pe măsură ce se depărta, melodia devenea, în mod paradoxal, parcă tot mai puternică iar la un moment dat atît de răsunătoare încît stăteam locului uimit de puterea acelui casetofon miniatural lipsit de incinte sonore. L-am tot urmărit de aici pînă s-a pierdut după culme.
- Nu l-ați întrebat unde merge, ce planuri are? întrebă procurorul puțin iritat că nu obține totuși informații mai palpabile pe care să-și poată construi eșafodajul deducțiilor.
- V-am mai spus că nu am fost în stare să-i adresez vreo întrebare – veni răspunsul cu o aceeași nuanță de iritare în glas.
Procurorul oftă, înșurubă stiloul fără să fi scris vreun cuvînt, îl abandonă pe masă și-și șterse apăsat de coapse palmele asudate. Apoi își sprijini iar coatele pe masă, deșurubă iar stiloul ca pentru a scrie dar fără a atinge hîrtia.
- Acum vă rog pe dumneavoastră, rosti el privind cu ochi triști, cenușii, spre studenta blondă, frumoasă, bronzată, numai în maiou, șort și adidași. Stînd picior peste picior – picioare bronzate, cu mușchi frumos alungiți, de adevărată turistă – lăsată ușor pe spate în scaunul comod de răchită împletită, aceasta începu aruncînd mai întîi o privire spre prietenul de alături:
- Noi suntem în week-end, venim des pe aici, aproape la fiecare sfîrșit de săptămînă, munții aceștia ne plac în mod deosebit. Sîmbătă la amiază ne aflam deja pe munte, puțin mai jos de Creasta Vulturilor, în Șaua Mare, loc foarte frumos de staționare și unde tocmai instalasem cortul. N-am urcat pe aici pe la „Alpin” ci pe versantul celălalt fiindcă am vrut să trecem mai întîi pe la Cascada Fecioarei. Mă dezbrăcasem în costum de baie, era un soare grozav, bătea o briză ușoară, caldă, cu miresme de fîn proaspăt, stăteam în picioare și priveam la creasta zisă „a Vulturilor” deși cerul era pustiu, nici un vultur nu plana în văzduh. Răsuna în aer melodia formației „Eruption”, „One way ticket”, și cîteva clipe am crezut că vine de la casetofonul nostru, o avem și noi dar apoi am rămas consternată știind că încă nu despachetasem casetofonul din bagaje. M-am întors spre cort ca să mă conving că bagajele nu erau încă desfăcute. Întradevăr nu erau atinse doar Mike scosese bidonul pentru apă din buzunarul rucsacului și se pregătea să coboare la izvorul din pădure. L-am întrebat dacă aude și el melodia. Mi-a răspuns că da și m-a întrebat ce mi se pare atît de ciudat. Or fi alți turiști care urcă muntele dinspre „Alpin”. După care a pornit spre pădurea din vale. Nu știu de ce dar în singurătatea aceea sub soarele halucinant melodia mi se părea stranie deși mi-era atît de cunoscută. Apoi am văzut de unde vine. Pe cărarea dinspre „Alpin” apăruse de după culme un om. Cu o valiză mare ce părea să-l tragă la pămînt. Întîi mi-a venit să rîd. Purta costum închis la culoare, cămașă albă și o valiză de piele neagră, totul extrem de elegant. Omul parcă se rătăcise. părea că a greșit drumul și în loc să meargă spre oraș a luat-o razna pe munte. Urca pieptiș, aproape în genunchi, spre Creasta Vulturilor. Mă gîndeam că o fi vreun om cu mintea rătăcită. L-am urmărit intrigată pînă a ajuns sus pe creastă unde, așa cum știți cu toții, e buza Prăpastiei Lupilor, după care se cască hăul plin de grohotiș și stînci. E nespus de riscant să mergi chiar pe dunga prăpastiei deoarece se rup cu mare ușurință bucăți de pămînt și căderea în rîpă e aproape fără scăpare. Eram foarte agitată, cuprinsă de milă, teamă și curiozitate și mi-era ciudă că n-aveam cu cine schimba o vorbă. Mike întîrzia la izvor. Dinspre Zănoagă apăruse o turmă de oi…
- Oile mele – interveni ciobanul – le-am mînat de pe Zănoagă, unde nu-i iarbă, către Șaua Mare unde-i iarbă mai grasă…
Procurorul ridică sentențios stiloul și ciobanul amuți. Studenta reluă:
- Cîteva momente omul a rămas în picioare pe creastă cu valiza alături și mîinile în șolduri, încremenit ca o statuie. Îmi părea uluitor de înalt, impresionant…
- Da – se amestecă iar în vorbă ciobanul dar de data asta procurorul nu mai făcu nici un gest prohibitiv – și mie mi s-o părut foarte mare, m-am gîndit că-i vreun uriaș de pe timpuri…
- Era chiar atît de înalt? – întrebă procurorul ridicînd privirea spre manager. Oricum dumneavoastră sînteți singurul care l-ați văzut de foarte aproape.
- Înalt întradevăr era. Dar nu exagerat.
- Cred că avea aproape trei metri – aprecie, dînd din cap, ciobanul.
Pe toate fețele trecu o undă de zîmbet. Ciobanul reuși involuntar un moment de ușoară destindere. Studenta continuă:
- N-aș vrea să credeți că am avut halucinații nici că făcusem vreo insolație dar ceea ce am văzut apoi m-a stupefiat. Sper să nu interpretați greșit dar nu pot spune decît ceea ce am văzut. Sau… ceea ce cred că am văzut…
Studenta avea o vizibilă jenă de a continua.
- Spuneți, spuneți fără nici o reținere – o îndemnă procurorul.
- Cred că am văzut ceva asemănător cu ceea ce spunea dumnealui – și arătă cu capul spre patron – cînd vorbea de un cîmp, de o diademă de raze în jurul ființei lui. Vedeam… sau, mă rog, aveam împresia că văd un tremur de raze în jurul ființei lui, ca un halou luminos. Mă gîndeam că o fi aerul încălzit și totuși…era altceva. Aveam senzația acută și foarte stranie că e altceva. Apoi și-a împreunat mîinile la piept.
- Așa-i cum zice domnișoara, gîndeai că se roagă – completă ciobanul.
- La un moment dat – continuă fata – imaginea lui întreagă profilată pe cer părea că se cutremură toată, gata parcă să se destrame, să se spulbere în văzduh dintr-o clipă în alta. Atunci a întins brațele și am avut un moment impresia că vrea să se arunce în prăpastie. Înspăimîntată m-am întors spre cort în speranța că s-a întors Mike. dar el încă nu venise. Cînd m-am uitat iar spre Creasta Vulturilor omul dispăruse fără urmă cu valiză cu tot.
- Dumneata ai văzut ce s-a întîmplat? Cum a dispărut? se adresă procurorul ciobanului. Acesta, vădit intimidat de duritatea aparentă din glasul anchetatorului, răspunse cu privirea plecată:
- N-am văzut. Și eu m-am întors cu spatele. M-am dus să aduc oile de pe Zănoagă…
- Apoi s-a întors Mike și i-am povestit totul. Eram agitată și el a încercat să mă liniștească zicînd că o fi fost o iluzie ori halucinație de prea mult soare. Am protestat pentru că mă simțeam perfect sănătoasă și lucidă. Pentru a mă liniști a fost de acord să ne aventurăm în Prăpastia Lupilor. Dinspre Șaua Mare, așa cum știți, se poate pătrunde mai ușor în prăpastie. Am înaintat extrem de greu printre bolovani, piatră sfărîmată și un strat gros de țărînă. Povîrnișul e atît de abrupt încît tot timpul se porneau bolovani la vale. M-am și zgîriat la un moment dat – și își etală glezna suplă dungată de o cicatrice rosie proaspătă. Privirile celor din jur zăboviră cîteva clipe asupra piciorului fetei. Aceasta continuă:
- Am cercetat ore întregi prăpastia dar fără să găsim vreo urmă măcar, darmite un om. Ne-am întors la fel de greu la cort. Mike e de părere și acum că o fi fost vreun extraterestru – și rîse ușor, clinchet zglobiu în linistea serii de toamnă.
- Nu cred că e ceva de rîs – începu el ușor ofensat. E o ipoteză ce poate fi luată în seamă. Sunt convins că știți cu toții, poate mai puțin dumnealui – și arătă spre cioban – că se petrec fenomene enigmatice, apariții ciudate pe cer dar și pe sol, în locuri pustii dar și în preajma așezărilor omenești, aparate ciudate, nemaivăzute,de proveniență necunoscută, care se comportă straniu, apar și dispar instantaneu uneori în halouri de lumină ciudată. Și mai ciudat e faptul că, asociat acestor mașinării zburătoare, au apărut în numeroase cazuri ființe nu mai puțin ciudate, după descrierile unora chiar foarte asemănătoare cu noi oamenii. Și că unele astfel de ființe ar trăi chiar printre noi. N-aș vrea să intru în prea multe detalii sau să vă înșir acum toate cazurile celebre deja în literatura de specialitate dar mi-amintesc acum despre un caz foarte asemănător cu cel despre care discutăm noi azi. Respectiv, la o cabană montană, undeva prin Elveția, nu mai rețin exact, au apărut ca din senin doi indivizi suspecți ca și omul nostru. Erau costumați destul de neobișnuit, vorbeau o engleză cu accent necunoscut, întreaga lor ființă emana un „nu știu ce” misterios. Au cerut suc de portocale, dacă nu mă înșel, apoi au pornit spre pădure unde printre copaci îi aștepta un vehicul ce nu semăna cu nimic cunoscut. Au urcat și au dispărut aproape instantaneu cu vehicul cu tot.
Studentul se opri ca să vadă efectul intervenției sale. Dintre toți singurul ce părea cu adevărat uimit de cele povestite era ciobanul. Ceilalți nu se arătau a fi prea entuziasmați de o asemenea ipoteză. Se uitau spre procuror așteptînd verdictul acestuia dar el rămînea la fel de tăcut.
- Acum, în ce privește originea acestor ființe stranii, părerile sunt împărțite – continuă studentul vădit dezamăgit de reacția celorlalți. ipoteza cea mai răspîndită și mai atrăgătoare este aceea că sunt de proveniență extraterestră. Dar s-au exprimat și opinii, foarte interesante, cum că ar putea fi foarte bine dintr-o lume mult mai apropiată, respectiv dintr-o lume paralelă cu a noastră, o lume oarecum „inversă” sau mai degrabă simetrică și care coexistă spațial cu a noastră. Numai astfel s-ar putea explica aparițiile și disparițiile aproape instantanee ca și cea din cazul nostru.
Studentul își încheie disertația. Tăcea privind dalele de marmură și nu mai părea deloc dornic să mai continue. Nimeni nu-i comentă spusele. Așteptau cu toții părerea procurorului dar aceasta întîrzia. Procurorul tăcea încruntat, vădit nemulțumit. După lungi momente de tăcere apăsătoare întoarse ușor capul spre căpitanul de alături ce părea de mult adormit cu capul în palme.
- Chiar nici o urmă palpabilă nicăieri? întrebă procurorul cu o mare oboseală în glas. Căpitanul ridică pleoapele grele de pe ochii înroșiți de neodihnă:
- Nici. Am cercetat cu oamenii mei toată Prăpastia Lupilor. Pas cu pas.
- Sunt lupi în rîpă? Vreau să zic primprejur. Mă gîndesc că nu i-or fi zicînd Prăpastia Lupilor doar așa, să sperie pe cineva.
- Eu, drept să vă spun – începu ciobanul ca unul competent ce era - de cînd umblu cu oile prin părțile acelea, de o mulțime de ani, n-am auzit de lupi prin acele locuri. De aceea eu nici nu țin cîini la turmă.
- Dar chiar și lupi să fi fost – interveni iar căpitanul – tot nu puteau să sfîsie un cadavru fără să lase vreo urmă de sînge, oase ori bucăți de îmbrăcăminte. Chiar să-l fi tîrît într-un loc ascuns am fi descoperit urmele prin țărînă.
- Era posibil să-și dea drumul în prăpastie fără să moară?
- Era. E adevărat că prăpastia e plină de stînci dar și de un strat gros de țărînă în care ai putea să cazi de la o înălțime considerabilă fără să te lovești mortal. Dar în cercetările noastre nu ne-am limitat, cum v-am mai spus adineauri, doar la perimetrul prăpastiei. Am scotocit toate pădurile pînă la poalele muntelui și văile pe o rază de mai mulți kilometri, am bătut toate satele din împrejurimi dar nimeni n-a mai văzut pe omul nostru…
Se așternu iarăși aceeași tăcere grea. Ciobanul își îndreptă spinarea, își săltă mai bine toharca pe umeri și privind cu ochii verzi larg deschiși spre crestele întunecate ale munților începu tainic:
- În zadar căutați jos ceea ce este sus.
Toate privirile se întoarseră întrebătoare spre el. Ochii lui mari, cu cerculețe verzui, fixau mai departe zarea:
- Eu de cînd l-am văzut prima oară în vîrful muntelui am simțit că acela nu era un om ca toți oamenii. Eu tot așa mă gîndesc că o fi fost vreun sfînt.
Stupoare pe unele fețe, pe altele un surîs îngăduitor. dar ciobanul nu se mai uita la nimeni.
- Să nu credeți cumva că oi fi niscaiva om bisericos și mă încred în sfinții închipuiți prin icoane. Eu de copil îs cu oile pe munte și pe la biserică nici nu țin minte de cînd n-am mai mers. Dar eu mă gîndesc că sfinții or fi printre noi, numai că noi nu știm să-i vedem, trăiesc printre noi dar noi nu-i cunoaștem și nu-i prețuim și nu rareori îi lovim cu vorba ori cu fapta și-i facem să sufere și nu ni-i nici o milă de dînșii. Dar în bunătatea lor fără de margini ei nu se răzbună, ei îndură totul și fac numai bine la toți dușmanii lor. Și atunci cînd trebuie să plece din lumea asta ei nu pot intra în pămînt. Ei trebuie cumva să urce sus, la cer. Că omu dacă-i din țărînă cum zic scripturile vechi el musai că se întoarce tot în țărînă. Dar sfinții îs din alt aluat, ei poate-s numai din lumina de sus, ei din cer s-or pogorît și tot în cer trebuie să se întoarcă.
Pe fețele tuturor se citea dezamăgirea. Devenise limpede pentru toți că dacă s-a ajuns la asemenea concluzii de coloratură mistică eșecul întregii anchete era desăvîrșit. Discuția conteni. Nimeni nu mai scoase o vorbă. Așteptau ultimul cuvînt din partea procurorului. Acesta continua să tacă. Nu se auzea decît foșnetul frunzelor de arțar. Vîntul se mai întețise. Deasupra crestelor prinseră a licări primele stele. Seara începea să coboare albăstrie și răcoroasă. Era deja frig și studenții se strînseră și mai tare unul în altul. Ciobanul își săltă toharca mițoasă pe umeri și își acoperi cu faldurile ei pieptul și genunchii. Căpitanul își frecă apăsat brațele și umerii cu palmele să se mai încălzească. Cîinele se ridică alene și-și arcui mult spinarea căscînd îndelung. Patronul complexului schiță cîteva mișcări de gimnastică cu brațele. Procurorul, prăbușit în sine însuși, gîrbovit asupra mesei, încremenise cu stiloul deasupra foii albe. Într-un tîrziu începu să caligrafieze foarte încet, cu litere mari și ușor tremurate: CAZ NEELUCIDAT…