A ajuns în cartierul lor și l-a căutat din ochi pe Prințul Negru. L-a găsit afară, cu câteva găleți confecționate în jurul lui, bocănind cu ciocanul și meșterind o alta. Când l-a văzut pe Fănuș și-a ridicat ochii la el și l-a privit cu luare-aminte. Alte perechi de ochi s-au ațintit asupra lor, intrigate, și câțiva bărbați care stăteau mai departe s-au apropiat.
- Ascultă, și ascultă-mă bine, pentru că n-o să-ți spun de două ori ce am de spus. Te-am avertizat s-o lași în pace pe soră-mea. Ce i-ai făcut ieri?
Tânărul rrom s-a ridicat în picioare.
- Da ce-a pățit?
- Nu te face că nu știi. Ce era cu calul negru? E al tău?
În acel moment a intervenit în discuție unul din grupul care se formase în jurul lor, un bărbat în vârstă, care părea starostele comunității. Fane l-a recunoscut pe zdrențărosul cu care se luptase de mult, cel care venise s-o reclame pe iubita lui, pe viitoarea Carmen Zgarbur, cel care încercase s-o ia înapoi cu sila. S-au cântărit din priviri.
- Du-te gagiule și caută în jur dacă vezi vreun cal negru. Noi nu mai avem cai de douăj’ de ani.
Nu se vedea ce-i drept, alt mijloc de transport decât vreo patru hârburi vechi parcate pe pământ, sub ferestrele blocurilor ponosite.
- Un lucru vă spun vouă tuturor. Că ai mei din sat erau gata să vină să vă ceară socoteală. Că era să se lase cu vărsare de sânge. De data asta i-am împiedicat, dar dacă Alina pățește ceva, tu, pe tine – a zis către cel poreclit Prințul Negru – te strâng de gât cu mâna mea, indiferent de ce mi se-ntâmplă pe urmă, dacă se dovedește că ești vinovat.
Le-a întors spatele și s-a îndreptat spre mașina lui petrecut de privirile țigăncușelor cu cozi împletite cu fundă roșie și a celor mai mari, cu basmale pe cap și cu prunci în brațe care au apărut ca din pământ. A auzit pași în spate ca și cum cineva se luase după el și s-a întors și l-a văzut pe băiat.
- De ce nu mă-nțăleji, gajiule, că o iubesc pe soru-ta cum ai iubit-o și tu p-a mea …


- Aș vrea să mă întorc în trecut … și odată ajunsă acolo să nu-l mai las să treacă … să-l opresc …
Fănuș a mângâiat mâna surorii sale, și a cugetat că nu știa decât un singur mijloc să oprești pentru tine timpul în loc.
- Să știi, a mărturisit Alina, ca la o spovedanie înaintea morții, că … Riți … n-am vrut să-i fac rău. Am crezut că fiind bolnavi amândoi au să se înțeleagă unul pe altul …
Fane a întrerupt-o și n-a mai lăsat-o să reia subiectul. După ce a avut o teribilă criză de febră, plâns și spasme, Alina a adormit cu mâna în mâna fratelui ei. Coana Frosița, ca într-o înțelegere tacită, de când fata căzuse bolnavă, făcea mai puțin tărăboi prin casă ca de obicei. Asistenta a venit și i-a făcut bolnavei injecția cu polidin și a spus că o asemenea boală trebuie tratată cu răbdare. Medicul care o văzuse suspecta o răceală puternică cu halucinații paranoide date de șocul termic. Tanti Jenița îl luase de o parte pe Fane și-i spusese că ea e sigură că-i treabă necurată la mijloc, o vrajă sau altă blestemăție de genul ăsta. Fane și-a amintit de broasca de la nunta lui. S-a gândit la febra Alinei care o părăsea pentru un timp, dar revenea cu și mai multă furie. A văzut în minte un cârd de corbi care vin spre un om care doarme, acesta se trezește, ele se sperie și se așează prin apropiere dând târcoale prăzii de câte ori somnul i se lipește de gene. Era a treia săptămână de când ciorile se tot învârteau în jurul Alinei. În acea seară efectul medicamentului a ținut mai mult iar Alina nu l-a lăsat pe Fane să plece de lângă ea.
În ziua următoare au primit o familie de la București și spre amiază i-a vizitat băiatul din sat care lucra la poștă. I-a zis lui Fane să iasă să vorbească între patru ochi despre ceva ce-l interesa și încă foarte.


M-am întâlnit pe ascuns cu fidelul meu Ashley, care mi-a dat informații noi. Se pare că jocul chiar l-a prins, ca și rolul de umbră a celuilalt personaj al meu, Fane Zgarbur. Am vizionat caseta împreună și după ce am stabilit un plan de acțiune în continuare, mi-a relatat că urma să participe la o aventură stranie și fascinantă.



Au purces câteșitrei, Fănuș, băiatul de la poștă și reporterul canadian. S-au îndreptat spre locul cu pricina unde nici un ochi străin n-ar fi trebuit să pătrundă.
- Judecata țigănească – e lucru de taină.
- Dar tu cum ai aflat?
- Păi nu veni la mine numitul Gabor Laioș cu niscai oale de vânzare, prințul negru cum îi ziserăți voi?
- Și ți-a spus?
- Mi-a spus că n-o să se mai ocupe un timp de meșteșugul lui, nici de comerț. Că ai lui au să-l judece pentru ceva ce-a făcut împotriva lor.
Fănuș s-a mirat că individul intrase în conflict chiar cu propria lui comunitate. Blondul efeminat cu camera lui video zâmbea dezvelindu-și dinții și el îi traducea din când în când, rupând-o când în franțuzește când în engleză, după cum amintirile din școală erau mai aproape.
Au ajuns la locul de taină și s-au furișat pe după copaci, având în vizor direct pe țiganii care se adunaseră deja și l-au zărit pe cel ce avea să fie judecat la mijloc, într-o atitudine destul de spășită, cum de altfel arătau toți cei ce luat parte la proces – și erau uluitor de mulți.
Fane s-a așezat pe vine și i-a părut rău că nu se puteau apropia mai mult.
- Să-mi tălmăcești și mie ce spun, l-a rugat pe fostul lui coleg, despre care știa că făcuse armata cu niște țigani la regiment și că le învățase limba.
- Doar de asta am venit, a răspuns băiatul și canadianul a fixat camera pe trepied.
Au stat și au privit ca la teatru, în tăcere câteva minute. Fănuș l-a mai recunoscut o dată pe bătrânul bulibașă care vorbea acum mulțimii. I se părea că poseda o mare autoritate morală și că dovedea elocvență. Acuzatul a venit și el, exact ca la un proces legal, însoțit de cineva care-l apăra: avea un avocat, un individ între două vârste.
- De ce l-au acuzat? a întrebat Fane șoptit nemairăbdând să facă deducții.
- De aceea că prin ce-a făcut și-a pus obștea în pericol. E învinuit că i-a făcut vrăji unei femei străine de șatră, străine de neam, ceea ce nu-i îngăduit.
Fane s-a simțit fără să vrea tulburat, la gândul că venirea aceea a lui în mijlocul lor și amenințările au jucat un rol în procesul de azi. I-a spus tălmaciului, dar acesta i-a făcut semn să tacă.
- Știi ce tocmai a terminat bărbatul ăsta, care-i unchiul lui Laioș, de zis? Că demult, cu douăzeci și ceva de ani în urmă cineva din neamul lor a siluit o fată albă după care era nebun și i-a făcut un copil. Că acea fată, după ce-a născut, și-a dat copilul – copila în fapt – la țigani ca să scape de rușine și a plecat din oraș. Că acel bărbat era tatăl celui judecat acum și fratele mai tânăr al bulibașei. Și toată lumea știe ce sfârșit a avut. Și nu numai că a mințit când la rândul lui a fost judecat de șatră ci a atras nenorocirea asupra întregii comunități.
De atunci au fost blestemați să rămână, miliția le-a interzis să mai plece. Meșteșugurile tradiționale n-au mai adus bunăstare și puțini dintre cei tineri le-au învățat. Mulți s-au apucat de cerșit și de furat și obștea a sărăcit și-a decăzut. Până când acel fruct al păcatului nu va dispărea de pe fața pământului, ei vor rămâne sub incidența blestemului.
Canadianul s-a uitat întrebător la ei, dar Fane era prea zăpăcit ca să traducă la rândul lui.
"Nu e tatăl meu, e omul care m-a crescut" se apărase Carmen, iubita lui pe vremea scurtei lui fericiri.
Cine era acea copilă abandonată și ce se întâmplase cu ea? După spusele celor adunați acolo, se părea că părăsise de mult comunitatea, dovedind aceeași nerușinare cu tatăl care-o zămislise.
În cele din urmă a uitat de lucrurile astea și l-a cuprins furia. Va să zică, era adevărat că nenorocitul ăsta îi făcuse ceva necurat Alinei. I-a privit pe țigani cum împlântă o cruce în pământ și cum îl pun pe pârât să îngenuncheze în fața ei și starostele a spus niște cuvinte iar băiatul le-a repetat făcând o cruce cu degetele și suprapunând-o peste crucea înfiptă în pământ. Părea un fel de jurământ sacru și scena te băga în sperieți prin crisparea de pe fețele oamenilor.
- Să nu cumva să minți după ce-ai jurat, ca tatăl tău, i-a atras atenția regele, prințului negru, și băiatul din sat le-a tradus însoțitorilor săi.
Întru exemplificarea bunei lui credințe învinuitul a povestit cum bunica, despre care se știa că era o uitucă și încurcă lume, în loc să facă o vrajă de dragoste așa cum el i-a cerut, a făcut una de boală. Se recunoștea vinovat și ar fi vrut să întoarcă vraja, dar nu știa cum fusese făcută și nici cum s-ar putea desface. Bunica părăsise lumea aceasta de curând, toți știau asta. Nu mințea – jurase doar peste capul familiei și știa că dac-ar minți forțele răului invocate n-ar întârzia să se exercite asupra lor.
Fănuș s-a ridicat simțind că nu mai poate îndura. Toate lucrurile astea îl îngrozeau și înfuriau deopotrivă și s-a temut ca nu cumva în starea lui să facă vreun gest necugetat. Nu-l interesa ce pedeapsă va primi băiatul din partea alor lui, pentru el și Alina se părea că răul era irecuperabil. L-au urmat cei doi. Canadianul bodogănea ceva în păsăreasca lui, părând foarte încântat de cele văzute și auzite.

Până seara, satul a fost informat de judecata țigănească. Spiritul revanșard s-a risipit în bârfa savurată la un pahar. Numele Alinei a fost pomenit din nou la cârciumă și pe lângă el, un altul: cel al lui Carmen Zgarbur.


- Și ce să fac tanti Jeniță?
Dacă bunelul n-ar fi murit între timp, Fănuș s-ar fi sfătuit cu el, ca înțelepciune rămasă dintr-o vreme mai puțin nebună ca asta în care trăiau. Din păcate, așa, trebuia să-și deschidă sufletul la străini, din păcate – oricât de buni prieteni i-ar fi fost.
- Știu că umblă o vorbă din bătrâni. E un schit părăsit, la vreo patru-cinci kilometri de-aici, în pădure. Se zice că cine urcă acolo și aprinde șapte lumânări …
- Poate rupe o vrajă?
- Nu numai … se zice că poate vorbi cu Dumnezeu … că rugăciunile-i sunt auzite …
- Un fel de Munte Tabor?
Tanti Jana n-a înțeles exact la ce se referea băiatul, dar a făcut semn că da.
Acesta a regretat că a citit atâtea cărți, dar nu și pe cele sfinte. A aflat apoi că expediția trebuia începută în amurg și după ce ai postit patruzeci de zile și că ea comporta – ca orice lucru miraculos și extraordinar – riscuri pe măsură.
- Așteaptă patruzeci de zile și fă-ți curățenie în inimă. Poate că între timp lucrurile se îndreaptă de la sine, dacă nu s-au agravat până-acum peste măsură, ci doar se păstrează cât să n-ai liniște. În definitiv, gaborul ăla o iubește, nu-i vrea moartea …


- Îmbrăcați-vă doamnă. Diagnosticul îl știți și suferința nu vi s-a ameliorat din nefericire. V-am spus de altfel că nu este altă cale decât cea chirurgicală. Costul e aproape dublu în cazul unei persoane adulte, noroc însă că pentru dumneavoastră banii nu sunt o problemă.
Carmen Zgarbur și-a adunat furioasă de pe corp electrozii de unică folosință și i-a azvârlit la coș. A uitat unul la picior care i-a rămas ca o bijuterie bizară între fustă și pantof. Ar fi fost tentată, dacă și-ar fi ascultat inima să se urce la volan într-o cursă nebună și să zdrobească sub roți toată suflarea întâlnită în drum. A ajuns totuși acasă fără să facă vreo nebunie dar când a dat cu ochii de icoanele din altarul ei personal s-a năpustit asupra lor ca un câine turbat și alungat de stăpân.

Andrei-Cătălin s-a ascuns după dulap de cum a văzut-o pe mama lui și a privit de acolo totul, îngrozit. Era prea mic ca să știe ce-i ăla comportament aberant, dar în ultima vreme excentricitățile maică-sii se răsfrângeau din plin asupra lui; dacă ar fi putut prevedea viitorul, ar fi așteptat vremuri și mai cumplite: căci o intensă și profundă antipatie avea să-i fie dăruită din belșug, odată ce rostul lui pe acea lume se va fi sfârșit. A privit cum icoanele au fost smulse din pereți și călcate în picioare ca și când ar fi fost fotografiile unui iubit vinovat de vreo trădare neînchipuită. Tanti Marica și-a luat inima-n dinți și a intrat în cameră abia când urletele s-au prefăcut în scâncet.


Am limpede în memorie reacția lui Zgarbur când i-am mărturisit marele meu secret. Eram tare curios să ajung și cu Cărmenuș la respectivul numitor comun, acum însă prevăd că reacția ei va fi la antipozi și că dacă ceea ce a fost între mine și nea Fane s-a tranșat relativ elegant, ceea ce e între mine și ea se va sfârși mult mai nasol. Și iată că momentul mult așteptat a venit. Știam de la fidela-i menajeră, că după ce marea ei dragoste de sine s-a resemnat cu ideea operației, a intervenit din nou marea și paradoxal deznădăjduita iubire pentru bani. Deznădăjduită, fiindcă mereu par să-i lipsească taman când îi trebuie; în ultima vreme, afacerile nu i-au mai mers doamnei chiar ca pe roate – se pare că un important client local a reziliat contractul cu tipografia ei. Când m-a văzut intrând pe ușă s-a gândit pesemne că iaca, dacă a făcut nițel scandal, providența i l-a trimis pe marele salvator.
- De ce nu apelezi la o bancă, pentru un credit? o întreb șmecherește, ca să mai prelungesc actul dramatic. Am chef de un preludiu ca să mă încălzesc.
Să apeleze la bănci? Ce barbarie! În prostia ei își imaginează că ăi de-acolo sunt exact ca ea: niște cămătari fără scrupule, care vor să-i pună laba pe proprietăți, cum a procedat dumneai cu alții. Poate că nu-i departe de adevăr – dacă se operează și rămâne cu sechele, cine se ocupă de firme? Cum returnează banii?
Zâmbesc când mai rostește o dată cifra. Mutrișoara i se întunecă. Îl invocă, desigur pe copilul „nostru”. Cum adică, pentru el n-am fost lângă ea când a trebuit, iar acum când sunt aici, îndrăznesc să-i sugerez să apeleze la străini?
Fac pe miratul. Copilul nostru?
- Ce, ți-a băgat careva în cap că Andrei nu-i copilul tău? mă tatonează zgândărită.
Zâmbesc în continuare și scot din buzunar un document pe care cu siguranță nu-l poate pricepe, dar i-l rezum pe scurt. E biletul de spital care atestă eunucia mea chirurgicală în ale procreerii. Îi dau lovitura de grație, scurt și surâzător, informând-o că am știut asta din totdeauna, că nu mi-a păsat, după cum nu-mi pasă de ea nici cât negru sub unghie, că n-am nicio familie în America, că ea nu e pentru mine decât un personaj care – dacă asta o consolează – va face cât de curând deliciul cititoarelor de aiurea. Dacă n-o să vândă depozitul, poate cine știe, va avea plăcerea să-mi refuze distribuirea cărții.
În loc de concluzie, repet:
- Cu treaba cealaltă, nu, mulțumesc. Nu vezi de la mine un sfanț.
Continui să zâmbesc în timp ce urmăresc oribile transformări pe fața ei, când știe că nici sexul, nici lacrimile, nici violența – arma ei preferată nu mă pot clinti – cum de altfel nu m-au clintit niciodată. Și că nimic n-a fost cu adevărat între noi.
- Ești o curvă ieftină, îi mai servesc drept desert.
La asta, da, își amintește de violență. Face greșeala să mă confunde cu țopârlancele ei și să mă pălmuiască. E ultima din lume căreia i-aș admite așa ceva, în consecință aplic metoda strămoșească pentru femeiuști recalcitrante. Strămoșeasca se dovedește soră cu moartea, că pumnul meu nu știe de hăț. Rămâne la pământ, între pat și scaunul de lângă toaletă, cu borș la gură și de acolo de jos, a naibii, cât e de hodoroagă cu inima, mai găsește puterea să mă descânte și să mă proslăvească. Fostă taximetristă, nu se dezminte la repertoriul birjăresc. I-aș mai da câteva la falcă dar am obosit și m-am răcorit deja, așa că îmi iau servieta și dispar. Personajul e finalizat, iar autorul iese din viața ei definitiv. Voi urmări de la distanță deznodământul.
Am vaga plăcere că azi l-am răzbunat puțin pe Ștefan Claudiu Zgarbur și pe toți bărbații ei păgubiți.


Fane a trecut într-o zi prin oraș și s-a mirat când a aflat că depozitul e de vânzare. În celălalt capăt al orașului editura și tipografia își așteptau și ele cumpărători. Bârfitorii din sat auziseră de operația lui Andrei și de boala lui Carmen Zgarbur. A aflat și Fane în cele din urmă de prima, iar de a doua nu se putea spune c-ar fi o surpriză. Mai mare surpriză și-a aflat în acele zile coana Frosița. Când și-a văzut fosta noră trecându-i pragul curții de la pensiune pentru a doua oară și-a pus mâinile-n șold și s-a pregătit de război. Ea s-a apropiat și matroana i-a văzut obrazul galben și a fixat-o cu răutate.
- Ce vrei? a glăsuit.
Venise cu o propunere de afaceri. Nu-i interesa depozitul de carte?
- Cum adecă, dom’le, vrei să-mi vinzi mie înapoi ce mi-ai furat? a răspuns tărăgănat mama lui Fane.
Carmen Zgarbur a uitat pentru moment de frica morții și a privit-o cu o ură egală.
- Da.
- Știi că ai un tupeu obraznic de nu se poate?
Pleacă de-aci până nu asmut pe tine câinele a vrut să zică, dar o inspirație drăcească a oprit-o. A zis: bine, cu o condiție.
Care?
- Să-ți ceri iertare pentru ce-ai făcut.
Îmi cer iertare.
- Nu, hă, hă, hă, nu-nu-nu, nu așa. Pune-te-n genunchi. Pune-te-n genunchi aici, în mijlocul curții – să te vadă domnul ista străin, să te tragă-n poză, să te arate-n țara lui, să te vadă domnii de la București și să râdă de tine …
Tonul a luat-o într-un crescendo din ce în ce mai accelerat, pe măsură ce culmile mâniei erau atinse, ale mâniei, ale răzbunării satisfăcute. Canadianul a bătut-o într-un târziu ușor pe umăr. O luase razna, bătea câmpii dar mai ales monologa: Carmen Zgarbur se făcuse nevăzută.


Mă apucă o poftă adolescentină să mai intervin o dată în experiment. Îi telefonez iubitului meu. Banii nu-s pentru noi o problemă, așa că acceptă încântat această nouă nebunie de-a mea, după ce discutăm asupra sumei maxime ce-o putem pune momentan la bătaie. Mă aflu încă în țară și deși nu țin neapărat să mă expun vreunui risc, vin din nou pe meleagurile dramei și pun farsa la cale.
În joc intră mania lui Fănel de-a trimite tot felul de cupoane la tot felul de concursuri. Completez formularul și expediez banii, chipurile, ca premiu din partea unei firme oarecare. Am introdus un parametru nou în sistemul de ecuații. Chiar dacă pare o complicație, în realitate lucrurile trebuie să se simplifice.
*
Fostul lui coleg a venit și i-a lăsat înștiințarea. Ai primit băiatule, nu știu de unde o groază de bani – să vii cu servieta să ți-i iei. Și vezi – știi, ce – ar trebui să-mi dai și mie parte din ei. Numele tău era scris greșit, aș fi putut să nu ți-i dau, să-i returnez expeditorului, cu mențiunea "adrisant" necunoscut.
Să te ie naiba, cum să nu mi-i dai?
Uite-așa.
Banii veneau parcă la țanc și cum aflase de a doua izgonire a lui Carmen Zgarbur de către coana Frosița, Fănuș a înțeles că are într-un coș viața mamei copilului său și în altul un plus mare de siguranță și bunăstare pentru ai lui. Boala Alinei nu se trata însă cu bani iar pensiunea câștiga bine în ciuda concurenței tot mai înfloritoare și mare parte din datorie și dobândă era deja acoperită de profit. A mai înțeles și că era pe undeva o voință divină ca banii să fi ajuns la el, dar și un fel de test: deasupra capului său se ducea, cumva, o luptă. Luptă s-a dus și-n casa lui: printr-o lăudăroșenie a băiatului de la poștă, coana Frosița a luat rapid cunoștință de bani. L-a descusut pe Fane până a aflat și s-a mâniat în deșert. A spumegat, a scos foc pe nări, a dat cu noroi, iar când a aflat care e motivul și trocul păgubos ce voia să-l facă, a fost gata să sară să-l bată. Ești un prost, nu știi dacă-i al tău ori ba năpârstocul, și chiar dacă, găsești tu alta să-ți fete din nou copil. Dacă pe Carmen Zgarbur o ia gaia, tu rămâi ca tâmpitul cu plodul de gât. Ce câștigi? Ratatule, idiotule, fustangiu nenorocit, tu care pierzi mereu ca tac’tu, nu ți-ar fi rușine. Dar Fane a refuzat să se simtă prost, idiot, să-i fie rușine, să se mânie pe el însuși. A întrezărit în spatele reacției ei fiara din scripturi care umblă turbată să sfâșie și n-are ce. A hotărât că banii sunt pentru Carmen Zgarbur și basta și chiar în acea zi s-a dus la ea. Ea i-a deschis, pământie și l-a poftit în antreu. A crezut că vrea să cumpere depozitul dar când el i-a spus că îi oferea pur și simplu banii l-a privit cu ură și neîncredere:
- Atunci ce vrei în schimb?
Tot să-și ceară iertare, sau …
Și mai mirată că nu-i cerea lucrul de care se temuse, l-a ascultat până la capăt și la sfârșit a răsuflat ușurată și un mic zâmbet i-a colorat buzele palide. Fostul ei bărbat rămăsese același prost patentat dintotdeauna dar de un anume lucru se lecuise.
- Vreau să accepți ca eu și cu Andrei-Cătălin să ne facem testul pentru paternitate, a vorbit el. Dacă sunt tatăl lui cu-adevărat vreau să am drepturile unui tată: să-l văd când vreau și două duminici pe lună să stea la mine.
Ea a zis da, obosit și după ce au semnat la notar un act de acord, el i-a dat banii. În zilele următoare a venit cineva de la laborator și i-a luat cu bețișorul celule din gură copilului și după ceva timp cromozomii Y au vorbit. Andrei-Cătălin nu purta degeaba numele primului soț al mamei lui: cei doi erau tată și fiu fără umbră de dubiu.
Iar inima lui Fane, deși ar fi trebuit să se bucure pe deplin, s-a bucurat pe jumătate înțelegând că prin nicio lege din lume el nu va putea fi tată decât tot la fel. Un singur lucru pe lumea asta îl putea face tată pe de-a întregul.


După ce o nenorocire se întâmplă, ai o percepție specială asupra zilei dinaintea ei, pe care altminteri ai pierde-o din memorie îndată ce s-a scurs în toată banalitatea. Și a zilei dinaintea acelei zile, și tot așa, până când amintirile devin neclare și încețoșate, dar ai impresia fermă că odată timpul trecut prin acel punct, era imposibil să se mai schimbe ceva în catena destinului. Lui Fane nu-i venea să creadă că trecuse atât de puțin timp de când îl consolase ultima dată pe vărul lui, din nou, pentru marea nefericire a căsniciei pe care mai spera s-o salveze. N-a vrut s-asculte să vină acasă. Iar acum trupul lui era sub pământul abia netezit și tot sub pământ, sub alt pământ, departe, se afla și soția lui. Și cei rămași acasă n-au știut nimic nici de faptă, nici de anchetă, nici de proces, prinși cu ale lor cum au fost și Fane n-a putut să fie lângă el și să-l apere ori să-l încurajeze, și totul s-a sfârșit incredibil de repede și de definitiv.
- Un criminal odios, doamnă judecător. Pledez pentru pedeapsa maximă.
- Onorată instanță, clientul meu a comis crima într-un moment de nebunie temporară. Se știe că suferă de epilepsie, din copilărie.
- Argumentul acesta se respinge. Martorii au declarat că i s-a declanșat criza abia după aceea. La fel a declarat și inculpatul.
- Se certau toată ziua, era numai scandal la ei, și doamnă, auziți … nenorocitul … mă scuzați că trebuie să spun așa ceva … nenorocitul trăia cu cățeaua.
- Mminți … proa-proasto …
- Nu recunoști că n-o iubeai pe Doinița? Ce te-au găsit vecinii repetând întruna ca un apucat: Aura, Aura. Cine e Aura?
- Eee … înainte de criză … am o-o-o aură.
- Adică o premoniție, doamnă judecător.
„Și tu, dragul și bunul meu Riți, pierdut, intimidat, printre muierile alea care au sărit cu gura pe tine odată în plus ai fost în pragul unei alte crize, criza finală care a venit ceva mai târziu. Au făcut dreptate, să aibă parte de dreptate: dreptatea lui Satan. De asta să aibă parte la recursul care se va ține în Ceruri. Un bărbat, unul singur să fi fost în complotul – pardon, completul de judecată, te-ar fi înțeles. Ar fi înțeles că n-ai vrut s-o omori pe scârba aia cu gura ei teroristă care te dusese la disperare. Că doar i-ai pus peste gură mâna ta mare, grea, sufocătoare fără de voie, ca să tacă. Și când ai auzit sentința – închisoare pe jumătate din viață – ai hotărât că viața ta aparține doar celui care ți-o dăduse și i-ai restituit-o. Cu ultima ta răsuflare de om pus în lanțuri te-ai eliberat de ele, de răutatea lor răzbunătoare. Sărmane Adam, coasta te-a costat prea scump într-o lume în care nu mai există nimic între sexe decât o stupidă întrecere și luptă pentru putere, un măr al discordiei cât pământul acesta de mare – o răsturnare perpetuă a fireștii și bunei ordini. Trebuie să admit că pe mine, unul m-a costat mult mai puțin.”
Lacrimile nu l-au trădat nici acum pe Fănuș. A plâns până s-a liniștit. Andrei-Cătălin care îl însoțise pe tatăl lui la cimitir a plâns și el, fără să înțeleagă nimic, ca în spirit de solidaritate. Apoi bărbatul s-a ridicat din genunchi, a împrăștiat florile și luându-și copilul de mână, s-a întors cu fața spre alee. Undeva departe, la capătul celălalt al imensului dormitor al veșniciei comune, stătea Americanul, ca o piază rea.