agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-05-29 | |
Cum starea Alinei nu se ameliora deloc (deși a mai trecut și pe la spital, deși analizele n-au indicat nimic concret), și colac peste pupăză o mai apucau și reprize de plâns în care repeta numele celor dragi, ce nu mai erau, și pe-al copilașului ei pierdut, de n-o calmai cu nimic ore-n șir, Fănuș s-a hotărât să facă ce i-a sugerat în taină tanti Jana. Spaima trebuia să și-o înfrângă și, ca orice copil care are o mamă, la ceas de primejdie a căutat la ea încuviințare. Conștiința îi era și așa tulburată de greul lui păcat, ca și de altele care acum în mintea lui se amplificaseră în cascadă.
"Trebuie să fii om cu inima curată ca să reușești să ajungi acolo, cu toate stihiile care bântuie în jurul schitului părăsit și pe tot drumul prin pădure", îl avertizase vecina. Nu trecuse nici a patruzecea zi de post. Coana Frosița și-a făcut cruce și s-a burzuluit din nou la el, și i-a evocat la rândul ei câteva motive de îngrijorare foarte concrete: omuciderea pe care voiau s-o răzbune sătenii, pe drumul acesta se petrecuse. Ce fel de minte avea fiul ei dacă se-ncredea în asemenea bazaconii? Auzi, și să mai pleci și în faptul serii. Iar Fănuș a înțeles că la ea nu va găsi consolarea pe care o căuta, nici încurajare, nici sprijin. A găsit cumva, curajul în el însuși. Un curaj amar: cum va fi voia lui Dumnezeu. A luat cele șapte lumânări într-o traistă veche, din cârpă și a pornit-o pe poteca ce începea din capătul satului. S-a afundat, urmând-o, în pădurea de noiembrie, ce-și așternuse la poale podoaba, în straturi groase și foșnitoare. Ce diferită era de pădurea iubirii lui. A zărit un păianjen cât pumnul strecurându-se pe catalige în întunecimea frunzișului. O pasăre greoaie a zburat chiuind sinistru chiar pe deasupra capului. Pădurea era plină de viață și plină de moarte. Cu inima grea, Fănuș a înaintat pe potecă. Și-a improvizat o bâtă dintr-o cracă noduroasă și dreaptă, ruptă de vreun vânt puternic. A îndreptat-o înapoi ca și când și-ar fi închipuit că în urma lui vine vreo jivină să-l apuce de picior. A auzit la un moment dat ceva lipăind pe cărare și s-a întors și-a privit. Era un câine mare, alb și flocos, ca de stână, la depărtare potrivită. A încetinit pasul când Fane s-a oprit. Pe urmă au pornit iar, și om și animal. Fănuș a ajuns la greabănul dealului și poteca a început să nu mai urce ci să șerpuiască în plan orizontal. Din acel punct întreg peisajul s-a transformat. Crengile copacilor erau pline de promoroacă și se profilau pe cerul întunecat într?o halucinantă geometrie fractală. Păreau însă lipsite de orice rigiditate, erau pufoase asemenea alcătuirilor fibriforme ale mucegaiului prins pe o cană cu ceai. Fănuș s-a uitat înapoi și a zărit câinele alb, tot în urma lui, lipăind peste frunzele glazurate în pojghița subțire de gheață. A ajuns într-un târziu la schitul părăsit, a intrat în biserică, a scos din sacoșă lumânările și le-a aprins. Pereții vechi s-au transfigurat și icoanele zugrăvite au prins chip. A căzut în genunchi și inima și-a revărsat amarul. "Iartă-mă, Tată, căci am păcătuit … Dar nu prin împietrirea inimii, nici prin indiferența minții, ci prin învolburarea patimilor pântecelui, prin pelvisul pofticios … eu am avut milă, Doamne de toată făptura Ta în cele din urmă … am renunțat la îngrășarea orgolioasă a inimii mele atunci când demonul trufiei m-a ispitit să-mi umilesc și să-mi înfrâng aproapele … aproapea , femeia, dacă mai pot spune așa. Am respectat învățătura și legea Ta, am făcut tot ce era de datoria mea să fac, chiar dacă hoitul acesta nenorocit a poftit și m-a trădat … dar dacă mă iubești, Te rog, redă-i sănătatea Alinei și redă-mi Doamne, copilul, definitiv, Te rog alege între mine și Carmen Zgarbur". Lacrimile s-au prelins pe podea iar rugăciunea fusese rostită. L-a mai rugat pe Domnul să-l ierte și să-l primească la el pe osânditul și ucigașul fără de voie Panarițiu Popescu … Drumul de întoarcere a fost mult mai scurt, parcă timpul fusese comprimat. Nicio frică nu i-a mai tulburat inima iar câinele l-a însoțit iarăși, până la marginea satului, unde s-a întors și s-a făcut nevăzut într-o clipită. "Iată", a șoptit o voce în inima bărbatului, "ai făcut acest drum și te-ai întors teafăr și nevătămat. Te-am lăsat să-l faci pentru că acesta a fost un test, nu pentru că voiam să te încerc, ca și cum n-aș ști ce am pus în tine. Ci pentru ca tu să afli că te poți bizui pe ce am pus în tine, ca să te cunoști cu adevărat. Și ca între noi să se înfiripe o relație de încredere" a continuat vocea. "Și de iubire - iubirea care nu credeai că mai poate fi". Când a intrat pe ușa casei, Alina deja se simțea mai în putere. Febra îi scăzuse și nu mai revenise, ea se ridicase în capul oaselor și mânca. Coana Frosița l-a privit ca pe un înviat dintre morți, de parcă într?adevăr nu se aștepta să-l mai revadă viu. El a luat mâna surorii sale, a mângâiat-o și a șoptit: - Habiba, vraja s-a rupt. Ea a lăcrimat la auzul apelativului. Duioșia din gest i-a evocat-o pe cea a altui bărbat, rămasă undeva în ceața trecutului. Înainte de Prințul Negru, a fost cândva în viața ei un prinț al deșertului … De ce-i fusese acesta destinul, să fie iubită de bărbați de care o despărțeau obârșii? - Au fost iubiri imposibile, a spus cu glas tare. Da, a gândit Fănuș, s-ar zice că a avut parte în dragoste de indivizi pe care îndeobște-i considerăm ca aparținând unor neamuri sălbatice, necivilizate și inferioare. L-a iertat în acea clipă pe tânărul țigan, cumnatul lui într-un fel, care iubise și recursese la mijloace prostești și disperate, dar nu la șmecherie, intimidare și minciună. Și din nou, ca atunci, la mormântul lui Riți, a întrezărit că e vorba despre mentalitate. Despre un mod de viață. Într-un mediu primitiv, sănătos și curat, rolurile nu s-au amestecat iar războiul dintre sexe n-a ucis orice fărâmă de sentiment, de înțelegere. Dar întoarcerea la un astfel de mediu primar ne este imposibilă, fie și numai în vis, după ani și ani de blazată civilizare … Presa a vuit în sfârșit când cineva a vândut povestea lui Carmen Zgarbur. S-au vândut, de asemeni și editura și tipografia, la preț mic, acum când scriitorașii își epuizaseră resursele și inspirația, când tiparul digital de performanță a pătruns pe scară largă odată cu marii rechini industriali și financiari ai regiunii. Noul proprietar a dat la fier vechi mașina plană și rotativele, a dărâmat vechea construcție și în locul ei s-a zvonit că se va face un centru comercial cu multe etaje. Numai depozitul de cărți nu s-a putut vinde, parc?ar fi fost un făcut, ca și când lucrurile neînsuflețite ar fi avut o voință proprie și ar fi știut mai multe asupra viitorului decât proprietarii lor. Banii au fost însă suficienți pentru ca bolnava, să fie văzută într-o bună zi ieșind cu bagajul pe poartă și însoțită de tanti Marica și de băiatul ei. Un bărbat le-a așteptat până ce ele s-au urcat într-o mașină cu număr de București și l-a luat apoi pe băiat cu el. Coridoarele clinicii erau tăcute și impecabil albe, după cum la fel era și rezerva pre-operatorie în care - dacă n-ar fi existat aparatura ultraperformantă - te-ai fi crezut la cel mai luxos hotel. Alpii se profilau în depărtare, în taina nopții. - Bonne-nuit, madame, dormez bien. Infirmiera a ieșit și a lăsat-o singură. Aproape c-a regretat și dorit în acel moment promiscuitatea spitalelor obișnuite. Prizonieră unei țări și limbi necunoscute, s-ar fi simțit mai împăcată dacă măcar i-ar mai fi fost alături o ființă umană. Până și florile - superbe flori - al căror nume nu-l știa, păreau că-și întorc ziua corolele în partea opusă patului ei. A privit în adâncul nopții, căutând să distingă stelele și să le numere, ca să se liniștească. Când și-a întors privirea spre interior, i s-a părut la un moment dat că lumina ce cădea din cerul nopții s-a întrupat și că într-un colț al camerei aștepta, tăcut, cineva. În spaima ei i s-a părut că distinge conturul unui înger cu șase perechi de aripi și spadă lungă, de lumină. - Doamne, a șoptit, ajută-mă. Cutezi să-Mi ceri ajutorul? tu, care M-ai batjocorit și M-ai bătut, tu care M-ai răstignit de atâtea ori, din nou? Þi-am dat daruri de preț, ți-am dat frumusețe și pricepere la o mulțime de lucruri și ce-ai făcut cu ele? De ce le-ai folosit împotriva celor care te-au iubit și au avut încredere în tine? Și împotriva Mea? Inima i-a trimis un junghi care a paralizat-o. Sau n-ai priceput? Că eu am fost în toți aceia. "Fi-voi pe veci stăpână!", îți închipuiai, dar niciodată n-ai cugetat și de sfârșit nu ți-ai adus aminte! Nici când ți-am trimis semn și sfat înțelept. Iar Eu am de făcut acum o alegere. Coboară-te și șezi în țărână, că nimeni nu va jeli în urma ta, nici din neamul tău, nici de aiurea. Îngerul și-a ridicat spada de lumină și a străpuns-o în inimă, iar ea a mai apucat să ofteze și să audă țiuitul de alarmă al aparatelor la care era conectată și până să-i vină cineva în ajutor s-a săvârșit din această viață. Formalitățile pentru ca Andrei-Cătălin să intre în custodia tatălui său biologic s-au încheiat relativ ușor. Faptul că mama lui murise nu prea lăsa loc altor alternative viabile. Ca să nu sufere un șoc prea brutal, i-au spus băiatului că ea și cu Fox au plecat într-o lungă călătorie. O să-ți fie dor de mama? a riscat să-l întrebe Fănuș. Copilul a ezitat puțin, apoi a sărit peste întrebare și a spus - îmi place la tine acasă. Și vreau să stau cu tine și cu mătușa Alina. Și prinzând curaj a adăugat: dar pe bunica Eufrosina aș vrea s-o trimitem într-o luuungă, luuungă vacanță la bunicii ei. Spre sfârșitul iernii Alina s-a înzdrăvenit complet. O singură dată ochii ei au mai lăcrimat îndelung și asta s-a întâmplat într-o împrejurare uimitoare și neașteptată, pe care gurile rele din sat au relaționat-o cu ruperea vrăjii și cu decesul lui Carmen Zgarbur. Din vârful dealului au văzut cum ghetourile de la marginea orașului și-au strâns de la ferestre stindardele sărăciei. Rufele au dispărut, iar în jurul lor s-a iscat mare forfotă. Rablioanele parcate pe pământul bătătorit au prins să scuipe gaze de eșapament și au ponit la drum, supraîncărcate cu oameni și bagaje. Au venit și niște camioane mari. - Unde pleacă țiganii? Pleacă de tot? a întrebat cineva din grupul de oameni strâns la locul de observație. Li se părea că este reversul a ceea ce trăiseră cu treizeci de ani în urmă, când căruțele cu coviltir s-au împotmolit aici, pe meleagurile acelea. Și lucrul pe care fuseseră gata nu demult să-l provoace, vorba cronicarului, prin foc și sabie. - Pleacă în Germania, Anglia, pe undeva pe acolo - nu știu exact. Au căpătat vize. Europa îi așteaptă. Alina i-a privit nemișcată, până când s-a lăsat înserarea, când fratele ei a venit cu copilul și au luat?o acasă. Ochii ei erau ficși iar Fănuș a crezut că distinge în vale un tânăr căldărar cu ținută frumoasă și care a privit-o pe sora lui tot timpul ca și când ar fi vrut ca imaginea ei să rămână gravată în el pentru totdeauna. Apoi, când ultimii din neamul lui au plecat și blocurile au rămas ca niște imense cranii părăginite, a făcut cu pălăria un semn de adio și atunci soarele a dispărut după creste. - Nu știi cine e? a șoptit cineva. E el, Prințul Negru. Colegele de facultate au asaltat-o pe Alina cu urări de bine. Un timp Fănuș a luat-o în fiecare zi cu mașina. Noua lui aură de sex-appeal l-a însoțit și aici - și desigur, vestea despre situația lui materială. La fel și aura suferințelor lui care împrăștia de acum focul oricărui simțământ de atracție. Era indiferent la orice surâs, la orice aluzie și cochetărie feminină. Alina se simțea ușor jenată, pentru că datorită fratelui devenise foarte curtată de colege, în special de una, o blondă mititică și focoasă care se tot așeza pe lângă ea. Erji, se numea, și avusese îndrăzneala să-i facă mărturisirea că e îndrăgostită de Ștefan Claudiu și să-i ceară ajutorul. - Dar ți-am mai spus că fratele meu … (a evitat să spună e scârbit) … nu mai are încredere în femei. Mai ales acum, când i se pare că toate umblă după averea lui. - Avere? a contrazis-o Erji. Să veniți într-un week-end la părinții mei acasă, la Târgu Mureș, să vedeți ce înseamnă avere. Alina a zâmbit, apreciind după disprețul din voce că Erji trebuia să locuiască cel puțin într-un castel de grofi. - Și asta l-ar face deopotrivă să fie suspicios. Ar zice că vrei doar să ai o aventură cu el. Cred că dacă o fată ar fi să mai aibă vreo șansă pentru el, ar trebui să se dovedească blândă, sinceră și muncitoare. - Bine, atunci te rog să păstrezi secretul asupra lucrurilor acestora, a replicat copila. Ce zici, facem un pact, noi două? Mă angajezi la vară, în vacanță, la voi la pensiune? Poate cine știe, fiind aproape unul de altul și dovedindu-mi respectul pentru muncă, voi putea și eu să-mi apăr șansa mea. - Știi că are un copil, a mai încercat Alina s-o deturneze pentru ultima dată. - Și ce dacă? Îmi plac la nebunie copiii - și intenționez să fac și eu o droaie. Cugetând la soarta lui și celorlalți membri ai familiei lui, Fănuș s-a trezit că tânjește după glasul acela care-i vorbise când a coborât de la schit. A cerut timid, o explicație a întregii lui suferințe și o dezlegare a căilor viitorului. Răspunsul n-a venit imediat, dar gândul de taină a rezonat în el, tocmai când îl aștepta mai puțin, în timp ce spărgea lemne în curtea din spate a gospodăriei. "Toate acestea ți s-au întâmplat ție și am lăsat ca ele să se întâmple pentru că aurul se călește în foc; pentru că trebuia să înveți să cerni țărâna de bulgării de aur, să înțelegi ce are cu adevărat importanță. Să te întorci dintr-o lume a greșelilor și iluziilor. Și răsplata o să vină în fine, pentru că … în tine am sădit la naștere un copac viguros ce ar putea da roade din care să se-nfrupte tot pământul … Da, da, nu numai darul lacrimilor ți l-am dat … ci și darul cuvântului. Iar Eu voiesc ca acest copac să se înalțe spre Cer, și nu nevolnicul Turn Babel care stă gata să fie construit … Nu pentru că vreau să-l distrug pe cel care l-a proiectat, ci dimpotrivă … Consimți să faci parte din planul meu?" Fănuș a înțeles ce-i cerea Dumnezeu să facă, doar că a fost puțin nedumerit, ba chiar mirat și a zâmbit în cele din urmă de ghidușia planului. A intrat în casă și a găsit-o pe sora lui dereticând împreună cu Erji camera de primire. A întrebat-o, ca în glumă: - Tu, Alină, no, cum stai cu inglișu'? * Am reușit să pun cap la cap toate episoadele acum, când firul epic s-a desfășurat de tot din ghem. Va ieși, nu mă îndoiesc, un roman extraordinar. Are tot ce-i trebuie, acțiune, suspans, filozofie, iar cine va citi printre rânduri va înțelege că personajele sunt tipice nu neapărat societății românești ci tiparului vremii în care trăim. Cartea vieții mele! De un singur lucru sunt oarecum dezamăgit, de relativul eșec al experimentului. Dar poate că e mai bine așa. Desigur, aș putea lua moartea lui Carmen Zgarbur drept pedeapsă și drept semn, un fel de aviz amatorilor - așa cum am descris-o în episodul din carte, dar nu mi se pare că îndeplinește toate condițiile puse de mine la început: aceea ca evenimentul să fi fost imprevizibil, străin de mâna omului și fără a fi consecința firească a determinismului cauză-efect. Chiar dacă ultimele două se îndeplinesc, previzibil a fost: Fane i-a dat banii în cele din urmă, dar mai mult ca sigur că boala era în stadiu prea avansat și timpul pierdut a contat fatalmente. Apropo de moartea ei, mărturisesc fără rușine că, mi-a dat o foarte mare satisfacție. Îmi amintesc ce mi-a spus o "shrink", o pițicoloagă cum s-ar traduce la bășcălie pe-aici. Că nu sunt altceva decât un serial killer care neavând nervii să pun mâna pe pușcoci și să-mi dobor victimele, am pus mâna pe condei și-am început să le iau gâtul în cărțile pe care le-am scris. Are dreptate dacă stau să mă gândesc că numai pe mămica am omorât-o de vreo cinci ori, și parcă tot nu mi-a ajuns, după cum nu mi-a ajuns nici dispariția ei fizică de pe acest pământ. Nu mai vorbesc de alte femei, ucise în toate modurile posibile. Arse de vii, înecate, otrăvite, azvârlite de la etaj, împușcate, ba chiar și de securea călăului am făcut-o pe una din eroine să moară, în încercarea aia de roman istoric pentru care m-au criticat atâta cei de la New York Times Book Review și de la People. Și bineînțeles, bastardul de Smith căruia i-am închis gura la momentul oportun. Acum lucrurile s-au petrecut în timp real, cât despre firoscoșii cu pricina, acum să-și muște limbile! Am inițiat deja campania publicitară în America precum și aici, mi-am năimit trâmbițași și toboșari, agenți de marketing, critici de întâmpinare, jurnaliști și oameni de televiziune: cu toții așteaptă nașterea pruncului cu tichie de mărgăritar pentru a lansa marile petarde. * A sosit în fine ziua cea mare. Îl las pe Ash în superba noastră vilă închiriată de pe coasta Pacificului. Mă urc în avion și mă duc direct la NY. Nu știu de ce îmi răsună în minte cuvintele lui Fane Zgarbur. Oare chiar crede că voi fi pedepsit? Mă apucă la un moment dat un sentiment neplăcut, mi se face frică, nici eu nu știu de ce. Se va prăbuși oare avionul? Mintea omului are probabil un buton de rapel, o ancestrală predispoziție pentru cele mai absurde temeri pe care dacă nu știi să ți le înfrânezi, poți ajungi chiar la o mult prea drastică, ridicolă autocenzură. Răsuflu ușurat când avionul atinge pământul, dar simt din nou și o oarecare ipocrită dezamăgire care îmi desenează pe buze umbra unui zâmbet fugar. Mă urc în taxi și cer să mă ducă la Hunter's. Manuscrisul dactilografiat pe computer l-am trimis desigur înainte, editorului meu. Mă surprinde puțin că deși a avut suficient timp să-l răsfoiască, nu mi-a răspuns nimic. Vorba românașului, nici mersi nici fu …te-n c … Sunt primit în fine în "biroul oval". Parașutistul mă întâmpină - mi se pare mie - mai puțin cordial ca alte dăți. Se așeză cu tot cu povara din spate pe un taburet rotitor, ca melcul cu casa-n spinare, mă abțin să nu mă pufnească râsul, că nici acum nu mă pot împăca cu trăsnaia lui care - pun pariu - la caz de pericol, nu i-ar servi la nimic. Discutăm diplomatic câtva timp, parcă suntem doi dulăi care ne dăm prudent târcoale. Mă hotărăsc să atac frontal: - Cum ți se pare noua mea carte? El tace și după câteva secunde catadicsește să-mi răspundă: - Nelule, am crezut că-ți bați joc de mine. Acum vreo lună am primit o carte aproape identică cu a ta. Aceeași acțiune, cam aceleași scene și personaje, numai numele sunt altele. Să știi că m-a impresionat prin claritatea stilului … prin sinceritatea sentimentelor, fără cinisme, fără rafinețuri, raviolisme de prisos … doar exprimarea lăsa puțin de dorit, o engleză cam stângace, necesită nițică muncă de redactor … în fine, ce vreau să-ți spun e că deja consiliul editorial a decis s-o bage în planul de publicare. Am crezut că fac un atac de apoplexie. M-am ridicat până să-și fi terminat fraza. Sunt gata să sar la el: - Arată-mi-o imediat! Vreau să văd cine e acest plagiator ordinar. O bănuială îmi trece prin minte ca o cometă. Nu se poate! Parașutistul dă un telefon secretarei care se prezintă cu un listing de vreo 50 de foi mari. Mi-l pune în față. Prima pagină lipsește dar văd într-o notă de subsol, mărunt culeasă, un nume care mi-e foarte cunoscut: traducere de Alina Hossein. Deducând cine e autorul, sar ca ars, arunc manuscrisul cât colo, sparg un pahar de pe birou, gata să mă împiedic de firul telefonului, răcnesc de nu mă mai recunosc nici eu. Puțin lipsește să cheme paza. Mi se oferă, cu solicitudine, un pahar cu apă. Încet încet, mă calmez dar mintea mea tot nu reușește să priceapă. Împăciuitor, parașutistul îmi promite o copie s-o citesc în tihnă, acasă. Că am făcut acele confesiuni într-un blestemat moment de confuzie emoțională, că i-am dat nemernicului mură-n gură și fără să bănuiesc nimic adresa editorului meu … asta e cert. Dar cum a putut să-mi fotografieze mintea? Că regăsesc în carte nu numai ceea ce s-a petrecut faptic și asupra căruia a avea o percepție comună e ceva normal (deși chiar și asta mă miră întrucâtva), dar și episoade la care n-am fost de față amândoi și pe care le-am scris întocmai. Câteva erau desigur redactate la vremea respectivă, dar la Maison du Printemps nu mi-am lăsat din câte știu niciodată laptopul deschis și neparolat. Însă cel mai paradoxal e faptul că anumite scene nici nu erau scrise, nici măcar în mintea mea, fiindcă nu se întâmplaseră. Ca de exemplu moartea Zgarburei. Nu numai că nu se întâmplase, dar niciunul din noi n-a fost de față. Probabilitatea ca amândoi să ne-o imaginăm la fel era de unu la un miliard și totuși ne-am imaginat-o absolut identic. Și culmea e alta: că acum o lună, când el a trimis manuscrisul, eu încă n-o scrisesem. Cum s-ar zice, oricât m-aș umfla și l-aș considera un plagiator, evidența arată că de fapt, plagiatorul sunt eu. Mă gândesc amețit la cartea vieții mele pe care nu voi mai putea s-o public niciodată … la savurosul caraghioslâc care va plana asupra mea … ce voi spune presei, ce le pot spune cititorilor care o așteptau ca pe pâinea caldă … că a scris-o altcineva, chiar personajul principal? Mă apucă un râs sardonic și mai încerc o ultimă dezlegare rațională a enigmei. Probabil că telepatia a fost de vină. Este un fapt dovedit științific că informația circulă într-un mare și insesizabil câmp de interacțiune. Atunci cum de n?am fost racordat și la intențiile criminale din mintea lui? Cum de n-am avut premoniția că voia să-mi fure cartea? Poate că telepatia am avut-o cu Zgarbura, nu cu el. Atunci s-ar explica prin faptul că moartea ei chiar așa s-a petrecut. Dar de ce să fi avut un asemenea contact cu mintea unei femei pe care o uram și nu cu cea a poponarului ăstuia scârbos la care începusem să țin? Sfârșesc prin a înțelege că minunile constau nu în aceea că se încalcă o lege a firii ci prin modul și momentul paradoxal în care legea naturală se manifestă. Ceva, o voce interioară, mă îndeamnă să citesc cartea din fir-a-păr, pentru că mai sunt lucruri care mă pot edifica pe deplin. Și în ciuda penitenței crunte care presimt că mi se impune, o frântură din mine se simte, la rece și in absurdo, mai degrabă fericită. Pe măsură ce citeam mai departe înțelegeam că de fapt, experimentul reușise. Că Dumnezeu îmi răspunsese - nici nu știu cum să-i mai spun … provocării, rugăminții, ereziei mele … că două din cele trei semne erau aici, în paginile cărții și erau coerente, consistente cu condițiile puse de mine. Că până și în banalul fapt de a fi scris, fără să fi avut habar, din obișnuință criminală, adresa greșită, când am trimis acei bani și că ei au ajuns totuși și nu s-au întors (în aer, că nu dădusem adresă de retur) vedeam un semn că nu eu condusesem până la urmă experimentul … Că răspunsul venise în mod neașteptat, că pedeapsa era pe deplin meritată, usturătoare și milostivă în același timp, fiindcă era nedistructivă - nu-mi vizase nici viața, nici sănătatea, nici pe omul la care țin cel mai mult, dar în același timp mă lovea în ceea ce mă durea cel mai tare, în nenorocitul meu de amor propriu de condeier și manipulator de destine. Acum vedeam cu ochii și auzeam cu urechile, dar mă temeam de ceea ce vedeam și auzeam. Am intrat într-o biserică ortodoxă, și am ascultat slujba în rusește cred, ori poate în sârbește sau bulgărește, nu știu, n-am înțeles cuvintele dar rezonanța fiecărui psalm m-a pătruns așa cum niciodată nu se întâmplase până atunci. Mi-am amintit cum reacționau oamenii pe care-i văzusem în biserici, mai cu seamă femeile, și le exclud pe cele două despre care nu mai vreau să vorbesc; femei necunoscute mie: mirese fardate, nașe cu spatele gol, doamne cu pălării pe cap. Chiar și cele care păreau cuminți și sincere, care plângeau emoționate ca la cinema … cât de false mi se păreau acum emoțiile lor, fiindcă atunci când te afli aici și ești pătruns, te apucă o spaimă, o nimicnicie cumplită, o rușine zdrobitoare cum n-ai mai simțit în alt loc, de parcă ai fi deodată fără chiloți și lipsit de orice acoperire iluzorie a necuviinței. Într-o zi, după slujbă, am văzut la ieșire o femeie. Am crezut că visez, sau poate că mintea mi-a luat-o razna. Că e un înger venit să se înfrupte din dulceața slovei închinate de oameni Divinității. Dar îngerii presupun că nu șofează, nici n-au doi copii și nici nu poartă pantofi cu toc înalt. Am văzut-o pe Eileen. Chipul ei era unic, întipărit cu fierul roșu în mine, era peste putință s-o confund. Faptul că ea scăpase și că eu aflam asta acum, l-am luat ca pe al treilea semn: pedeapsa a fost atunci - ca și acum - doar pentru mine. Mă gândesc adesea la prietenul meu din România - la Ștefan Claudiu Zgarbur. Acum mergem, într-un anumit sens, pe același drum. Aș vrea să mai funcționeze o dată telepatia între noi - căci nu-ndrăznesc să-i scriu sau să-l sun. Ce-o mai face? Probabil că va veni aici la lansarea cărții sale, și nu pot decât să sper ca succesul să nu-l schimbe. O să fiu și eu la lansare, pe undeva prin mulțime. Newsflash: un copil dintr-o țară arabă a Orientului Mijlociu, care vorbește românește le-a ieșit în cale unui grup de militari din faimosul batalion de scorpioni roșii. Tatăl lui era de acolo, murise, muriseră și frații lui în cursul ultimei bătălii. Mama lui însă era din România. Îmi sare inima din piept - nu cumva? Ar fi parcă, prea mult. Și totuși, … Copilul a fost repatriat. Cine îl așteaptă la aeroport? Este mama lui? Da, și e și un bărbat … și amândoi îmi sunt prea bine cunoscuți. A văzut mai întâi o potecă luminoasă pe care va păși el, de mână cu boțul de carne din carnea sa, căruia îi dedicase deja întreaga lui suflare omenească. Știa că, fără a-i promite asta în mod expres lui Dumnezeu, într-o zi, când fiul lui va fi mare și nu va mai avea nevoie de el, îi va dedica Lui ce-i va mai rămâne din viață. Că va restaura cu banii săi schitul din pădure și se va îngriji să fie repopulat cu monahi. Că niciodată nu se va mai atinge de trupul unei femei, ori - Doamne ferește - de al unui bărbat. El și sora lui își vor crește copiii împreună, ca pe doi frați, așa încât niciunul din ei nu se va simți vreodată orfan: de căldura unei inimi de mamă ori de protecția unei mâini de tată. Iar copacul va face lăstari și va fi vegheat cu grijă, ca mod tainic al Creatorului de a-i șterge lacrimile dăruite, de a vindeca rănile trecutului. S-a scuturat din reverie, a coborât cu mintea în prezent, în restaurantul-bar al pensiunii. Și-a recapitulat lista de daruri pe care trebuia să le cumpere peste o săptămână, când va fi la New York. Apoi a observat codanele de la masa alăturată cum îi fac ochi dulci. Le-a zâmbit și el, un pic malițios, l-a săltat pe Andrei deasupra mesei și a spus tare, în timp ce copilul râdea încântat: - Priviți-l, el e moștenitorul a tot ce se vede aici și lui îi aparține fiece bătaie a inimii mele. Zâmbetul fetelor a prins să se strâmbe. Erji, de după tejghea, a lăcrimat pe furiș și a șters-o la bucătărie. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate