agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3081 .



Clișeu38: coduri galbene
proză [ ]
și portocalii

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tyly ]

2010-07-19  |     | 



Niciodată nu zburase. Niciodată cu aripi de fier. Niciodată nu fugise de viață. Dar acuma…
Privea cum se duce casa la vale. Cum se duce satul. Doar acoperișurile mai pluteau. Câte-o lighioană mai sprintenă, agățată de propria disperare. Parc-ar fi fost coana. Una gigantică și urâtă. Nu în provincie. La… național. De nivelul ridicat zic. Etalându-și zorzoanele de la toate pălăriile. Mai bune ori mai jerpelite. Cu fustă învolburată acoperind tot ce mai ținea minte. Școala. Primăria. Birtul. Sala de biliard. Se pârlogise pământul, dar tinerii pierdeau nopțile pe-aci. Ziua dormeau. Și când se trezeau damfurile din ei, soarele se aprindea și mai tare de ciudă și parcă le scotea ochii. Dar ei… nimic. Zăceau în propriul suflet nedornic. De picat nu pică nimic așa… mălăieț. Poate doar niște ploi acide. Care se infiltrează. Dacă n-ar fi aciditatea din oameni poate că pământul ar înghiți găluștele astea de nămol, dar așa…
Îi vine să se arunce. La ce bun trupul ei? Era singură și înainte. Aparent. Căci, dacă se gândește bine, avea vecinii, avea casa, animalele, păsările, câmpul. Cât era de bogată, abia acum își dă seama. Abia acum, în ceasul din urmă, când se află mai aproape de cer decât de pământ. Și când nu mai are nevoie nici măcar de propria prezență.
Privea dedesubtul ca un ceaun în care clocotea păsatul. Unde erau copacii? Ah, uite niște crengi ce se țin de vârful unui stâlp și ceva ce pare-a fi un pui de vrabie, care nu știe să zboare, ținându-și țipătul strâns între ghearele fragile. Uite cum încearcă să se salveze câteva obiecte de bucătărie, niște ligheane, doage de butoi proptindu-se într-un acoperiș mai înalt. Un câine jelește. Parcă ar plânge-o pe ea. Îngropată într-un mormânt de disperare. În cer. Norii sunt niște ciocli. Îngerii s-au împrăștiat de frică, ca de blesteme. Blestemele Floricăi. Pentru câteva degete de pământ ce despărțeau casele. Care acuma curg la vale. Cu păcate cu tot.
Unde-or fi ceilalți?
Un tânăr încearcă să o scoată de sub tensiune. Îi pune tot felul de întrebări. O ia pe după umeri. Parcă ar fi dragul… Cel care s-a dus departe. Lăsând-o să înfrunte intemperiile. Decăderile. Lipsurile. Nu are nicio vlagă. Cu toate acestea i-ar sări de gât și l-ar săruta fără oprire dacă nu ar realiza că el este altcineva. Un copil aproape. Plin de viață, de elan, de idealuri. Iar ea… îmbătrânită dintr-odată. Deși, pielea arsă de soare, lipsită de riduri și cu o aluniță ștrengară sub ochiul drept îi deconspiră tinerețea. Cu atât mai rău. Idealurile s-au prăbușit. Și ca să le mai aduni dintre cioburi, să le-aduci în forma unui vas cu fericire, e greu.
Un ziarist care venise la fața locului să se informeze și care i-a întins acea mână de ajutor de care ea s-a gățat. Iar acum, regretă. A părăsit totul. Ca și când toată truda vieții nu mai avea nicio importanță. Este doar trup. Inutil. Sufletul a rămas acolo. S-a înecat o dată cu toată agoniseala. Cu poteca. Cu râulețul ce spăla picioarele casei. Grădina unde, iată, a murit și regina. Strugurii din vie care au crăpat de durere. Fântâna ce s-a înecat cu mâl.
La tv s-au încheiat, tragic, știrile de la ora 5. Înspăimântător. Apocalipsa a început. E sigură, din ce în ce mai sigură pe ea…
Își face cruce, scuipă în sân. Se apucă să adune câteva lucruri. În oraș este un centru de colectare. Nu are timp să se gândească. Căci numai gândul ar îngrozi-o. Trebuie să se stăpânească așa cum stăpânesc unii lumea. Bieții oameni, bieții oameni! Nu poate să-și mute gândul că au rămas goi și triști. Sub un cer care este acum mult prea liber pentru ei. Și se teme că nu vor ști cum să apuce libertatea asta. Nici cum să o împartă. Nici dacă le va ține de foame ori de sete ori de suflet. Adună și de prin cămară. Tot ce e nealterabil. Le așază în folii. Scrie bilete. Femei. Bărbați. Copii. Oftează. Doar atât poate face. Își pune puloverul cel mai de soi pe care îl are. Zestre de la bunica. Lucrătură de mînă. Artizanat. Se răzgăndește. Îl dezbracă și îl împachetează. Lasă, că ea mai are. Iese în grabă, aproape că uită să încuie. Noroc că sună telefonul. Se întoarce, stă în cumpănă. Nu. Nu ridică receptorul.
Afară se stârnește vijelie. Un zgomot ca de prăvălituri de stânci. Aleargă. Gâfâie. Se poticnește. Oamenii sunt ca niște copaci îndoiți. Pare că pământul se rostogolește înspre ea ca un rulou de lut și o smulge, zdropșind-o. Asemeni untului întins pe pâine.
Nu-și mai aduce aminte nimic. Nu reușește să înțeleagă ce căuta ea în acel elicopter. Și cine era ziaristul acela. Și, mai cu seamă, de ce a salvat-o chiar pe ea? Dar ceilalți?!...

(19 iulie 2010)

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!