agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2311 .



Cenaclul Literar de la Stâna din Maltezi
proză [ ]
Cronică de Stână - 1
Colecţia: texte umoristice

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Florinel ]

2011-05-20  |     | 



Într-o lume agitată, bulversată, strâmbă și materialistă, au devenit, din nou, la modă cenaclurile literare. E drept că nu la fel de la modă precum festivalurile de manele, meciurile de fotbal și culturalizarea în masă prin mall-uri. Dar, cum-necum, omul simte că ceea ce-l reprezintă nu e doar alergătura prin magazine, cu coșurile mai mult sau mai puțin goale, cu buzunarele la fel (invers proporțional cu gradul de umplere al coșurilor) și încearcă – dupe posibilități, coane Fănică – să se regăsească pe sine și prin alte locuri, adevărate lăcașuri culturale. Cum ar fi, de exemplu, la stână. Nu vă râdeți! Suntem doar popor de oieri, ce Miorița noastră!, chiar dacă unii ne mai zic și plugari.
Asta fac, de o vreme încoace, și câțiva dintre membrii Asociației Culturale Helis, asta am făcut și eu sâmbătă, incitată de domniile lor. Voi prezenta pe scurt personajele, cu mențiunea că, în ciuda tonului glumeț și a ironiilor prietenești, respectul ce li-l port este mai mare decât cel care poate fi exprimat prin cuvinte.
Așadar, ne-am adunat și ne-am aburcat într-un Opel Corsa 1,2 următorii: poetul Șerban Codrin, poetul Gheorghe Dobre, poetul Costel Bunoaica, poetul Nicolae Teoharie (consăteanul meu din vremuri oareșcum apuse) și subsemnata, pe post de șofer sau șoferiță. Nu știu dacă DEX-ul, DOOM-ul și alte „cărămizi” acceptă forma de feminin a substantivului „șofer”. Nici nu mă interesează, că oricum sunt obișnuită, la serviciu, să primesc cereri cu adresarea „Domnule Inginer” sau „Domnule Director”. Nici nu știți cum mă simt. Și, pentru că nu știți, n-am să vă las în neștiința domniilor voastre și am să vă dezvălui secretul: simt cum începe să-mi crească un... știți dumneavoastră ce. Ceea ce ne lipsește nouă, femeilor, ca să conducem lumea, babei ca să fie Ministru de Război și bărbaților ca să fie soprane. Așadar, în această formație, patru poeți (n-a văzut mașina mea atâția poeți la un loc de când se știe!) și-un (o) șofer (iță), ne-am dus plocon pe capul altui poet – generosul Florin Ciocea. Păi ce credeați? Azi stâna nu mai e condusă de ciobani, ci de poeți. Dar cred că Poetul, ca „specie”, și-a câștigat acest drept, de când a intrat în istorie (literară) cu celebra Baladă a Mioriței.
Întrucât eu nu știam drumul, m-am lăsat dirijată cu grație de cei patru, pe rând sau toți deodată. Nu contează că înainte de a-mi da indicațiile (poetice, desigur!) nu se puneau de acord, astfel că auzeam în același timp: „Stânga! Dreapta! Înainte! În jos!” (Da, stimați șoferi, dacă nu știați că există și comanda „în jos”, înseamnă că habar n-aveți de șoferie și precis că v-ați luat carnetele cu „strachina cu prune”. V-o spune poetul Șerban Codrin). Eu, ce să zic? Tăceam și executam – ba la stânga, ba la dreapta, ba în jos – mulțumită și emoționată că există poeți pe lume și că mergeam pentru prima dată la Cenaclul Literar de la Stâna lui Florin din Maltezi (stâna e din Maltezi, Florin e din Fetești. Și să nu vă imaginați Malteziul ăsta ca pe cine știe ce stațiune exotică de prin insulele Bahamas. Vă spun eu – nu-i decât un sat amărât de lângă Fetești. Amărât, amărât, dar vorba e... găzduiește un ditamai cenaclul).
Poate nu știți că drumul dintre Slobozia și Fetești (via Þăndărei) trece pe lângă Cotul Donului. Habar n-aveți de geografie! V-o spune tot Șerban Codrin, care ne-a împuiat și nouă capul cu povestea cu pricina. Se zice (da’ n-am verificat) că un oarecare fost luptător în război (că doar nu era să fie luptător în vreme de pace!), care trecuse pe la Cotul Donului, când s-a întors, teafăr și nevătămat, dar cu dragoste și dor de locurile prin care luptase, și-a deschis o cârciumă în satul lui, pe care a intitulat-o chiar așa – „Cotul Donului”. Încercam să-mi imaginez ce anume l-a motivat pe fostul luptător să facă asta. Cred c-am găsit explicația. Ștefan cel Mare (și Sfânt), când pleca la luptă, îi promitea lui Dumnezeu că, dacă va câștiga bătălia, mai construiește o Biserică. Și chiar se ținea de cuvânt. Urmând exemplul ilustrului înaintaș, omul nostru, la scară mai mică, i-o fi promis și el lui Dumnezeu, în timpul aprigelor lupte, că, dacă-l scapă, îi închină și el… o cârciumă. Eh! Să fie primit! Și tot Codrin, care le știe pe toate (de unde le-o fi știind?) ne-a spus că, datorită unor mari supărări la nivel înalt, ca să nu lezăm oarece sentimente naționale ale unora și altora, numele cârciumei a fost schimbat în „Cotul Dorului”. Îmi vine să fredonez celebra melodie din fonoteca de aur „Cine-a pus cârciuma-n drum”, dar cu versurile un pic modificate: „Cine-a pus cotul în drum…”. Sau în dor. Nu contează.
În mașină, băieții m-au pus în temă referitor la cele ce vor urma. „Dragă, noi, acolo, avem fiecare rolul lui. Unul face cafeaua, altul micii, altul spală vasele,etc.” M-am umplut de admirație la adresa unor bărbați atât de harnici și mă gândeam cu emoție care va fi rolul meu. Femeilor singure care speră să înhațe vreuna dintre aceste comori, le spun doar atât: în primul rand, sunt toți gata înhățați. Și-n al doilea, chiar dacă n-ar fi, nu vă faceți iluzii! Aveam să aflu curând cum stătea treaba cu rolurile: cu excepția lui Costel, care a făcut micii, și a lui Florin care a robotit tot timpul, rolul celorlalți (inclusiv al meu) a fost unul pur contemplativ. Să tot creezi în astfel de condiții! Dar să nu anticipăm. Voi mai spune doar că cel mai greu dintre toate mi s-a părut rolul lui Dobre, acela de a sta nemișcat, pentru a nu încurca, dărâma, fărâma sau produce vreun cataclism. Toți fără excepție se arătau extrem de serviabili când poetul solicita ba una ba alta, și asta nu pentru a-l “peria” pe șeful de la Helis, ci din dorința sinceră de a ajunge acasă cu pantalonii nepătați de cafea și de a le rămâne vinul în pahare, nu pe dânșii. M-am simțit solidară cu el și mi-am amintit de vremea când, elevă sau studentă fiind, făceam de serviciu la cantină. Datorită stângăciei mele, la propriu și la figurat, bucătăresele nu mă lăsau să fac nimic. Astfel că, dacă vă imaginați că stângăcia e vreun mare dezavantaj, e bine de știut că, în anumite situații, e o adevărată binecuvântare. Pentru cel care-o are. Că restul… scapă cine poate!
În sfârșit, ajungem; în ciuda țurțurilor de gheață care cădeau din copaci și a indicațiilor contradictorii cu care au încercat să mă deturneze, mai ceva decât atentatorii de la 11 septembrie. Dobre mă pusese în gardă: „Primul lucru pe care-l facem când ajugem este să numărăm câinii. Dacă lipsește vreunul la apel, știm ce avem la masă în ziua aia”. Așa că, odată coborâtă din mașină, îmi iau rolul în serios, reușesc să număr până la 8, după care îmi vine ideea să-l întreb conspirativ pe confratele meu „Câți erau data trecută?”. Răspunsul m-a siderat: „Da’ cine mai știe?”. Așa că, la momentul friptură, m-am dat lovită, înjunghiată, arhisătulă, supraponderală... mă-nțelegeți. Nu că nu mi-ar plăcea câinii. Dar îi prefer ca animale de companie.
Trec peste belșugul de bucate și licori cu care ne-a răsfățat Florin, că nu le șade bine unor scriitori să se-mbuibeze. În schimb le șade bine să se copilărească uneori, ceea ce o parte dintre noi (cu excepția `telectualilor Teoharie și Dobre) am și făcut. La stâna lui Florin găsești de toate. Inclusiv schiuri și sănii. De câini v-am spus deja. Am făcut ski fond și ne-am dat cu sania. Cu sania a fost cum a fost, dar la ski ne-am cam căznit, că terenul era noduros și legăturile cam proaste. Motiv pentru Costel să exprime, ca un poet, senzația de după, în următoarele cuvinte: „Simt o teribilă stare de imponderabilitate”. Ceea ce prozatoarea de mine a exprimat în cuvinte mult mai grobiene: „Îmi tot vine să merg cu genunchii îndoiți.”
Așa, și unde-i cenaclul? Dar unde vă grăbiți așa? Asta a fost introducerea. Că eu așa am învățat la școală: că nu există compunere fără introducere. Ah! Dar nu pot să intru în subiect până ce nu voi spune despre butelie. Cum care? Butelia de gaze naturale: butan, propan, metan și ce alți alcani vor mai fi fiind prin amestecul acela extrem de inflamabil și, bineînțeles, exploziv. M-am bucurat să aflu că există, în persoana confratelui Teoharie, un om mai friguros decât mine. Teoharie avea o grijă (adică mai multe): „Închideți ușa! Aprindeți focul! Dați butelia mai tare!” Dacă după momentul numărătorii (de altfel inutile a) câinilor, mi-am reprimat starea de leșin care-mi dădea târcoale, în momentul intrării în casă, am simțit de-a dreptul că explodez. La propriu. Gazda noastră, din dorința de a crea condiții confortabile, inclusiv de temperatură, oaspeților săi, pe lângă focul care ardea în paie ude, a legat și o butelie la un arzător. Da. Dar cum gazele noastre amestecate cu H2O n-au suficientă putere calorică, ce s-a gândit Florin ca să facă butelia să meargă beton? A îndreptat flacăra fix pe butelie, ca să „dezghețe” gazul, mai bine zis apa din el. V-ați prins? Dacă la serviciu văd un muncitor că încearcă să dezghețe butelia la flacără, îi iau 10% din salariu pe trei luni. Dar lui Florin ce puteam să-i iau? O oaie? Nu l-ar fi durut, că am înțeles că are vreo trei sute, ca-n cântecul ăla, „Ciobănaș cu trei sute de oi”. Astfel că am încercat să-l conving că nu e bine cum procedează, că la un moment dat butelia poate face „bum” și e păcat să piardă patria atâția poeți, toți unul și unul. Că înscrisul de roșu pe galben de pe butelie nu-l convinsese. Nici eu. Așa că m-am lăsat păgubașă cu partea teoretică și am trecut la fapte, ajutată de la fel de grijuliul meu frate întru suferință explozivă- Dobre. Cum ieșea Florin să mai aducă o măslină, o apă minerală, ceva, cum unul dintre noi muta butelia câțiva centimentri. Cum intra Florin, cum se ducea și-o muta la loc. Noi iar. Și el iar. Și iar. Atât am mutat butelia aia, că sunt convinsă că aș putea câștiga campionatul mondial de haltere, la categoria muscă (muscă trează, că, din motive de șofat, n-am apucat să ajung una beată).
Buuun. Omul mănâncă, bea, skiază, se dă cu sania, se joacă de-a explozia, dar mai și scrie. Ce scrie? Păi ce-l taie capul. Dar pentru încălzire, mai citește, mai cântă... Distinsul nostru coleg Teoharie, cu a sa voce radiofonică, extrem de plăcută, ne-a citit poezii din volumul recent premiat al lui Ion Mureșan. La un moment dat, s-au iscat controverse legate de poezia „Cântec mediocru”. Ba că-i bună, ba că-i oarecare. Personal, mi-a plăcut. Codrin susține că poezia e banală dar că, citită prin cheia titlului – Cântec mediocru – devine genială. Pentru mine, calea de la banal la genial pare atât de lungă, încât nu mă străduiesc nici să-i dau dreptate, nici să-l contrazic.
A fost adus în discuție și Esenin, Florin a adus o carte, dar Teoharie a refuzat să citească pe motiv de traducere slabă. Atunci Florin a venit cu ideea să ne cânte, ceea ce a și făcut, prilej de bombăneli din partea lui Dobre, căruia pericolul mai nou ivit în momentul în care Florin ne-a amenințat cu chitara i s-a părut mult mai vătămător decât pericolul de explozie al buteliei amintite. Eh! De butelie am scăpat noi, cu ajutorul bunului Dumnezeu și al zeloșilor care o umplu jumătate cu apă, dar de „cobza” lui Florin nici măcar Atotputernicul nu ne-a scăpat. Am fost bravi și ne-am dus canonul până la capăt, ceea ce ne dă speranțe că poate ne-or mai fi iertate ceva păcate.
Ei, dar a venit și momentul creației. Asta cu scrisul la comandă, pe mine mă scoate din sărite. Să te mai concentrezi și cu butelia lângă tine, gândindu-te că tare ți-ar plăcea să mai trăiești câțiva ani, și cu câinele în farfurie, plângând de mila lui, care poate și el ar fi vrut să mai trăiască vreo câteva luni, măcar până la următorul cenaclu. Au fost trei teme de creație: Gunoi, naștere și nimic. Prietenii mei exersați au reușit să scrie lucruri interesante, chiar și Costel care cică nu se poate concentra în prezența altora, drept pentru care și-a luat foaia și pixul și s-a dus la bucătărie, chipurile, să creeze. Sanchi! A profitat de ocazie să mai halească ceva. Ce-i drept, a venit cu cateva versuri inspirate. Dar eu, invidioasă din fire, cred că le adusese de-acasă. Păi sigur că-l suspectez... mai ales că mie mi-a reușit... mai nimic.
Teoharie ne-a propus apoi o temă de discuție, anticipând dezbaterea ce va avea loc în ziua următoare la TVR dintre Liiceanu și Pleșu: despre invidie și ură. Propunerea a fost să discutăm noi și să vedem apoi câte dintre ideile din cadrul dezbaterii noastre se vor regăsi între ideile lor. Din păcate, eu am ratat emisiunea, că m-am apucat să scriu cronica. Când mi-am amintit, era deja târziu.
De-aceea n-am să redau concluziile noastre, că, în cazul în care prea multe dintre ideile noastre se vor fi regăsit în discuția celor doi celebri, aceștia să nu fie acuzați de către posteritate de plagiat. Parcă și văd un titlu mare de ziar, peste o sută de ani: „Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu au plagiat cu nerușinare ideile născute prin fum de țigară și de sobă înfundată ale truditorilor de la Helis la Stâna din Maltezi” (devenită, între timp, monument de patrimoniu cultural).
În concluzie, sau în confuzie, cum zicea un personaj, stimați domni și voi fă (știu că doamnele și domnișoarele nu se vor supăra. Vorbim de cele cu simțul umorului, restul nu ne interesează), aflați: cenaclu literar se poate oriunde, chiar și (sau mai ales) la stână. Asta ca să nu mai auzim vorbe gen: n-avem unde să creem, n-avem săli, n-avem palate (ale culturii). Omul sfințește locul, iar ceea ce avem, purtăm în noi.
Ne-am întors pe seară, mai grei cu câteva kilograme și mai bogați sufletește. Iar pe Florin l-am lăsat la stână (cineva mai trebuia și să spele vasele), mai ușor de câteva kile de brânza, de câțiva litri de vin și mai sărac cu-o oaie (posibil și-un câine). Dar cu mai mare bogăție în Ceruri. Căci scris este: „Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui!”


A consemnat pentru dumneavoastră,
șoferița de (ser)viciu,
Florentina Loredana Dalian

Notă: Orice asemănare a personajelor din acest material cu persoane din realitate NU este întâmplătoare și nici neintenționată. În schimb, exagerările sunt intenționate.

Slobozia, 06 februarie 2011

(Apărut în Revista "Helis", februarie 2011)

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!