După război mă stabilisem, împreună cu soția, în V., un orășel retras, nefiresc de liniștit pentru acele timpuri. Părea adus din altă lume și parașutat acolo, pe dealul cu vii.
Casa, modestă, avea două cămăruțe cu ferestre duble, îndeajuns pentru o familie fără copii. La răsărit, o viișoară îngrijită de mine, după-amiezile, cu devotament exagerat, iar la apus un teren mărăcinos ce adăpostea rămășițele, încă folosibile, ale unui conac, odinioară maiestuos.
Primiserăm amîndoi, eu și Magda, posturi de suplinitori la școală. Predam matematica. Ea muzica, instruind, în particular, aproape gratuit, la pian, o elevă înzestrată. Ne descurcam. Venitului nostru i s-ar fi putut adăuga, în perspectivă, o indemnizație de handicapat, urmare a beteșugului căpătat de mine în război. Formalitățile întîrziau.
Poate aș fi uitat acea perioadă a vieții, (n-am poposit acolo decît un semestru, mutîndu-ne în R., odată cu titularizarea la Liceul Teoretic), dacă o întîmplare, bizară, n-ar fi tulburat tihna băștinașilor.
Citeam, în vie, sub nuc, cînd huruitul unor motoare grele m-a făcut să tresar. Am căutat, instinctiv, arma. Reflexele dobîndite în tranșee nu le pierzi ușor! Dincolo de proprietatea noastră, în fața porții conacului, poposiseră două camioane GAZ - 51, probabil închiriate cu ziua, deșelate sub greutatea mobilierului stil și a hamalilor. Curînd, din cabina primei mașini a sărit un bărbat slab, cu trup ca de ață, purta un costum gri, șifonat, urmat de o femeie scundă, șatenă, în rochie pînă la călcîie. Fără îndoială erau noii proprietari, după cum luaseră în stăpînire, din priviri, teritoriul.
- Vecinii noștri evrei! m-a înștiințat Magda.
Într-adevăr, pe creștetul slăbănogului, înconjurată de cîteva fire de păr zburlit,și semănînd cu o felie de caș proaspăt, am observat kippa.
În timp ce hamalii descarcau fără tragere de inimă bunurile transportate, cuplul s-a apropiat de noi, dezinvolt.
- Shalom! Permiteț sa prezint. Vețini. Iezac Rozeblum, soție Raziela!
Vorbea în vîrful limbii. Am cuprins mîna străvezie a lui Isaac Roseblum, trecută parcă printr-un mecanism special de subțiere. Magda s-a codit. Pesemne, doamna Raziela Roseblum a observat stînjeneala celeilalte femei, căci s-a limitat să încline capul.
Insolita pereche s-a instalat la conac. În prima săptămînă a fost curățată curtea, au reparat gardul, micuța evreică a făcut geamurile oglindă. Munceau de dimineața pînă seara, sîrguincioși, dînd impresia că așteaptă oaspeți. De obicei tăceau, doar doamna Raziela se pierdea uneori, în limpezimea unui cîntec neobișnuit, probabil religios, murmurat din vîrful buzelor, de teamă să nu fie auzită de altcineva, spre încîntarea Magdei care, după propria-i mărturisire, își căuta dinadins de lucru în apropierea răzorului.
- Aș invita-o să cîntăm împreună, de nu s-ar sfii!
Sosirea familiei Rosenblum a dezmorțit pofta de bîrfă a oamenilor.
- Herr Willi, îl tachina doctorul Șerbănescu pe proprietarul restaurantului din oraș, un neamț-austriac, lăbărțat, al cărui tată se pripășise prin partea locului după primul război mondial, încurcîndu-se cu o româncă, iată că a sosit concurența. Și nu orice concurență, ci una evreiască! Profesionistă! Pregătește-te să-ți înjumătățești cîștigul, poate chiar să-l reduci la sfert.
- Concurență, pe dracu’, Herr Doctor! Ovreii ăștia n-au capital. Un ins cu capital posedă distincție, iese în burg pentru relații. Or, ei ce intreprind? Sînt ajunși de o lună și încă nu m-au contactat pe mine, Wilhelm Rentz, singurul comerciant adevărat din zonă, să negociem, să stabilim prețurile…
- Îhî! Așteaptă și o să-ți trimită cartea de vizită, se asmuți asupră-i Mazilu, fost ucenic ceasornicar, lipsit de orice îndemînare, devenit, între timp, corespondent (cu legitimație vizată la zi, cum se lăuda!), al ziarului comunist din R.. Nu simți, tovarășe Willi, că ți-a apus soarele? Der Sone, cum îi ziceți voi. Trăim vremuri diferite, adaptează-te dacă vrei să răzbești.
- Se zvonește că au fost închiși la Dachau, am intervenit eu mai mult să retez avîntul antevorbitorului, o lichea oportunistă, de a cărei scîrboasă companie nu scăpai ușor. Apărea din nimic, se așeza nepoftit la mesele oamenilor, stricîndu-le cheful.
- Firește, au muncit fochiști la crematoriu, i-a despăgubit statul german după capitulare, cu parte din bani au cumpărat conacul, restul îi poartă Roseblum sub căciuliță. Am auzit că nici noaptea n-o leapădă, continuă batjocoritor Mazilu. Hai, ce dracu’, deschideți ochii, indivizii au spionat pentru naziști! Trebuiau împușcați!
Am golit paharul și m-am ridicat. Mă dezgusta superficialitatea gazetarului improvizat atunci cînd venea vorba despre masacrul din lagăre. L-aș fi altoit, fără remușcări, cu scaunul în cap..
Într-o dimineață, somnul mi-a fost scurtat brusc: în curtea casei lui Rosenblum se depuneau grămezi de lemn tras în scînduri, lăteți și căpriori. Zarva m-a făcut curios, refăcea evreul acoperișul conacului? Costisitoare afacere! Trebuie să recunosc, jenat, că m-am gîndit, pentru o clipă, la vorbele aruncate de Mazilu. Trăiam ani sărăcăcioși, oamenii abia se descurcau de pe o zi pe alta, de unde bani pentru investiții? În definitiv, ce-mi păsa? Am plecat la școală și, după program, am poposit, în vale, la Willi Rentz, pentru o cană cu vin și o discuție cu doctorul Șerbănescu.
Medicul nu-și pierdea niciodată buna dispoziție, o transmitea și celorlalți ca pe o boală al cărei antidot nu-l știa, dar nici nu se sinchisea să-l afle. Se aciuase aici să uite războiul, spitalul de campanie, durerea altora.
- L-am avertizat pe Herr Willi, mă întîmpină jovial Șerbănescu, asupra pericolului comercial evreiesc. Iată, vecinul dumitale, domnule Percea, a început să-și ridice prăvălia.
- Lipsă de distincție, de ștaif! tună neamțul. Să ignorezi colegii de breaslă, să nu faci public ce intenționezi! Principiile comerțului modern…
- Comerț modern pe dracu! se auzi vocea de tîrîtoare a lui Mazilu. Þi-e teamă să nu fie mai hoț decît tine.
Am tăcut cu toții și ne-am ridicat în picioare. Dacă atunci ar fi intrat un străin pe ușă și-ar fi descoperit capul, crezînd că păstram un moment de reculegere.
- Domnule Mazilu, viața dumitale e numai fiere, o verși peste tot pe unde umbli, murdărești și ce nu atingi. Te rog să ocolești restaurantul meu! Înțelegi? (pe nemțește)
Wilhelm Rentz vorbise calm, respectuos, însă atitudinea lui fizică arăta ce s-ar întîmpla în cazul unui refuz. Dealtfel, obișnuia să-și arunce în stradă clienții scandalagii. Ziaristul savurase adesea, ca spectator, firește, asemenea situații și nu avea sens să riște. Părăsi sala de mese murmurînd un „mai vedem noi” amenințător.
- Comuniștii ăștia cred că pot dispune de capitalul altcuiva după bunul lor plac. Hier, arătă neamțul cu degetul în jos, parcă ar fi vrut să îl înfigă în podea, este restaurantul Zwei Haze, proprietatea lui Wilhelm Rentz al doilea! Absolut! Un rînd de vin din partea casei! hotărî el și momentul fu imediat urmat de un cor pestriț de mulțumiri. Danche șon, danche șon, Herr Willi.! Neamțul repurtase o victorie, acum o savura în ochii celorlalți, devenise generos, el, atît de cumpătatul.
Am urcat dealul înspre casă mai repede decît de obicei, mă simțeam ușor, pluteam, satisfăcut pînă peste urechi de evenimentul neașteptat al serii. Atunci mi-am dat seama că îl urăsc pe Mazilu și m-a încercat teama. Înainte de a trece pragul, am dibuit, pe întuneric, în curtea evreilor, o platformă din lemn, destul de înaltă, care pînă acum nu existase. Și-or ridica sinagogă, a glumit Magda.
Misterul ciudatei construcții mi l-a lămurit chiar vecinul meu, Isaac, la prima oră a dimineții:
- Un spinzuratoarea, mi-a destăinuit el cu naturalețe. Pentru nazisti!
Ei, da, amuzant personaj! Cine spunea că evreii nu au umor? La școală am fost peste măsură de vesel, elevii nu știau ce să creadă. Veselia mi-a dispărut seara. Nebunul de Isaac Rosenblum chiar construise o spînzurătoare!
Revăd aievea expresia Magdei, amestec de năuceală și spaimă; femeia se închisese, pe dinăuntru, cu cheia, tremura, răsturnase pe masă borcanul cu medicamente. Am liniștit-o cît am putut, apoi am dat fuga la conac. În hol, relaxată, gazda sorbea ceai.
-Þeai, domnule Perțea? m-a întrebat el repezindu-se la samovar. E din țel bun!
- Domnule Rosenblum, am cerut eu socoteală, respect durerea neamului dumneavoastră, consimt la pedepsirea drastică a criminalilor de război, însă nu pricep ce rațiuni superioare v-au determinat să instalați hardughia asta la noi în oraș, un loc liniștit unde n-a călcat niciodată picior de german.
- Vă contrazic, domnule! Wilem Renț e!
Doamne-Dumnezeule, ce-i trecea prin minte? Simpaticul nostru neamț n-avea nici un amestec în problema exterminării evreilor. El, de cînd ajunsese obez, nu părăsise V.-ul. Îl aprovizionau cu marfă producătorii, plătiți suplimentar. Auzi neghiobie! Să-l găsești vinovat pe bietul Willi. M-am retras din locuința Rosenblum încurcat. Era prematur să informez autoritățile, ce argumente aș fi avut? Riscam să fiu judecat pentru calomnie. Să-l avertizez pe Rentz? Din cîte îl cunoșteam, ar fi rîs, considerîndu-mă în sinea lui scrîntit. Am hotărăt, împreună cu Magda, să așteptăm.
Spînzurătoarea lui Roseblum a devenit, cu timpul, senzația orășelului. O porecliseră Girafa. Aducea, vizibil, cu animalul în cauză, înaltă, cu gîtul subțire, legănîndu-se lin și scîrțîind cînd se pornea vîntul. Uneori, proprietarul găsea cîte un braț de fîn sub botul ei închipuit. Se enerva și înjura cătrănit în limba lui păsărească, spre deliciul copiilor care scorniseră gluma. Încetul cu încetul, Girafa s-a transformat în mascota orașului, tot mai mulți oameni inventîndu-și treburi prin preajma conacului, curioși să vadă de aproape inedita construcție. Dacă la început uimea și înspăimînta, cu timpul s-a transformat în bătaia de joc a locuitorilor. Isaac Rosenblum lăsa impresia că fierbe de necaz. Își apăra odorul, susținînd că fiecare evreu rămas în viață trebuie să aibă pregătită o spînzurătoare, rezervă la cele oficiale. Personal, înțelegeam fervoarea individului, Procesul de la Nurenberg se desfășura mulțumitor.
Mazilu nu îndrăznea să mai viziteze restaurantul, așa încît șederea mea acolo se prelungea plăcut. Într-o seară, pregătit fiind să cobor și să-mi continui disputele, evident politice, cu doctorul Șerbănescu - începuse sărbătoarea mustului – am fost luat pe nepregătite de ultima noutate: casa și restaurantul Zwei Haze, găzduite de aceeași clădire mătăhăloasă, fuseseră răsturnate cu susul în jos, iar proprietarul dispăruse fără nici o urmă. Circulau povești, inerente unor asemenea cazuri, cum că hoții ar fi luat kilograme de aur, în lingouri, bijuterii și bani cash, imposibil de calculat. Numai Rentz știa sumele, dar el întîrzia să se arate.
O așchie de gînd m-a străfulgerat, țintuindu-mă lîngă unul din stîlpii terasei goale. De ce nu acționasem atunci? Fusese mai importantă propria-mi onorabilitate publică decît viața unui om? Rosenblum sugerase că neamțul îi stă în coaste. Poate doctorul Șerbănescu, în mod nedorit, avea dreptate: evreul dorise eliminarea unicei concurențe în afaceri, mai ales una nemțească. Orice părea plauzibil acum, dacă se referea la ciudatul ocupant al conacului din deal.
Începea să se întunece.
- Dumnezeule! am izbucnit eu. Magda e singură acolo! Vino, doctore!
La jumătatea drumului, am încremenit amîndoi. Doctorul, credincios cît îi stă în fire omului de știință să fie, și-a făcut cruce. Prin semiîntuneric, am distins gîtul puțin aplecat al Girafei de care atîrna, legănîndu-se, o formă de om.
- E smintit, l-a spînzurat pe neamț! Hai, repede! mă împingea de la spate doctorul, uitînd probabil de rana mea de la picior.
Înapoia noastră se strînsese un mic grup de vecini. Pesemne observaseră nenorocirea, căci alergau înspre conac. Telefonaseră și autorităților, căci, ascuns într-o pată de lumină ștearsă, l-am recunoscut pe șeful poliției însoțit de doi sergenți.
Am năvălit în curtea casei, cineva a tăiat funia. Șerbănescu s-a repezit la presupusul cadavru, i-a căutat pulsul. Dintr-odată s-a răsucit înspre ceilalți:
- E un manechin! Și-a bătut joc de noi!
Pentru o clipă, tăcerea a mușcat din pămînt și din oameni. Am simțit unghiile Magdei în braț.
Neașteptat, rîsul evreului s-a prăvălit asupra noastră greu ca nisipul.
- Þe credeț la mine?…ca omorit la neamț? eu nu criminal, eu jucat la voi, se nu mai fațeț ris la mine. Domnu Perțea, dumneata adus mosafiri, pofteste in casa, noi sarbatorit mutat aiți. Shalom, shalom! Stiut ca veniț daca observat manechin spinzurat. Romani curiosi la fire, continuă farsorul îmbiindu-ne să intrăm în camera cu mîncăruri și băuturi anume rînduite. Domn Willi nu onorat?...
Ce a urmat e lesne de închipuit. Magda și doamna Raziela au cîntat pînă dimineața la pianul adus pe sus în casa evreilor.
Un lucru se cere adăugat: în virtutea recomandărilor primite din partea ziaristului Vincențiu E. Mazilu, corespondent, (cu legitimație vizată la zi!), al organului de presă comunist din R, comerciantul particular Wilhelm Rentz al doilea, proprietarul restaurantului Zwei Haze, situat în orașul V., fusese, după o percheziție compromițătoare, arestat și deportat în Siberia, chiar în dimineața acelei zile agitate de toamnă care se apropia de binemeritatu-i sfîrșit.