agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3477 .



Poveștile scrinului 11
proză [ ]
.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [emmagreceanu ]

2011-11-11  |     | 



S-a pornit vântul, domnule S.

Îți poți închipui, nu a fost vânt de cel puțin o săptămână, toate păreau oprite, lâncezind într-o căldură năucitoare. Acest cuvânt banal, a fost invocat de atâtea ori, încât îmi amintea de verile secetoase de dincolo, de obiceiul cu scosul icoanelor pentru a aduce ploaia. Aici nu s-a ținut nici un ritual, s-a creat doar psihoza de a observa cum fenomenul pur și simplu lipsește, constituindu-se astfel ca subiect de socializare mai ales între necunoscuți.

Bătrânii au făcut repede chiar și statistici, concluzionând că așa ceva nu s-a întâmplat niciodată, de când își trăiesc ei viața, să nu fie briză la malul mării, să găsești marea dimineața limpede ca un lac, să nu fâlfâie nici un steag, nici o frunză, era ceva într-adevăr de consemnat.

În această dimineață însă, așezam șervețele la masa de afară, șase persoane, șase furculițe, cuțite, pahare, cești, până și florile le-am ales să fie șase fire de trandafiri roșii, ajunsesem astfel să pun tacâmurile în dreptul Marisei, când am simțit primele semne de schimbare. Un suflu timid s-a strecurat pe sub șervețele, printre vocile alerte ale mesenilor, a urcat sus și a căpătat putere, mișcând obloanele salonului care au pocnit scurt, lovindu-se de perete, apoi s-a diluat la fel de brusc, iar mie mi-a părut rău, așa cum ți-ar părea dacă ai vedea pe cer curcubeul și n-ai avea cui spune.

Am continuat să-mi fac munca, simțeam cum picăturile de transpirație mi se strecoară printre sâni, pe ceafă, pe șira spinării, trebuia să mă opresc des, să-mi trec batista peste frunte, e jenant să transpiri, atunci când ochii celorlalți stau ațintiți asupra ta poate doar pentru că tu ești singura aflată în mișcare. Voiam să mut vaza pe altă masă pentru a face spațiu, când șervețelele au început să fluture. Am vrut să strig, e vânt, uitați! a venit vântul, dar toți acei oameni care se plângeau insistent de lipsa lui, erau incapabili să observe schimbarea și m-am simțit iar altfel. Am zâmbit,ascultând-o pe Margot cum aranja detaliile unei apropiate plecări către mare, Marisa a întrerupt-o apoi, aducând în discuție visul ei cu cele două surori moarte cărora mama ei le-a dat numele unor opere celebre, Aida și Carmen. Graziano își căra afară din cantină anumite accesorii care aveau să-i servească în voiajul pe mare, Franco nu știai ce gândea, citea un ziar și din cînd în când privea prin lentilele alea negre nu știu unde, poate număra picăturile mele de sudoare, doar Davide se distra, învârtind din când în când cactusul fără rădăcini agățat în lămâiul din spatele lui.

Îmi rămăsese încă umbra zâmbetului când el m-a privit cu ochii lui verzi, puțin îngustați de căutare. Apoi a văzut cum micuța plantă continuă să se legene, a deschis gura să spună, s-a răzgândit, iar eu am roșit. Nu știu de ce, parcă am fost prinsă ascunzând ceva.

Acum e trecut de doisprezece, după ce fenomenul a fost în cele din urmă observat, grație întâmplării în care lămâiul a început să-și scuture bucuros frunzele ofilite peste meniuri, toți s-au restras pentru odihnă, obloanele au rămas deschise, iar eu m-am cocoțat pe scaunul meu de unde încerc să-ți transmit noutățile.

De câteva zile tot îmi spun că o să-ți răspund, dar citind scrisoarea ta am constatat că nu reușeam deloc să găsesc tonul potrivit acelor fapte și senzații despre care-mi vorbești într-un ritm atât de alert. Nu voi insista acum, ți-am început scrisoarea, aflându-mă într-o stare de bine, nu aș vrea să mă adâncesc acum în acele gânduri care țin de amintiri.

Deși va trebui să las așa acum, Marisa m-a rugat să merg în jumătate de oră s-o ajut să se spele, iar jumătatea de oră a trecut.

Joi

Nu pot să scriu, e o agitație permanentă aici, până și ușile mele se deschid de prea multe ori, această plecare a înlocuit discuțiile despre vânt și vremurile apuse, iar eu trebuie mereu să aduc sau să duc înapoi lucruri mai mult sau mai puțin folositoare, să le împachetez sau să le mut dintr-o geantă în alta, un motiv destul de consistent pentru isterie, dar eu nu mă enervez, e ca și cum ai trăi o iluzie, cum să pui patimă în iluzii.. Da, eu am mult calm, domnule S, am o mare de calm.
Sunt divergențe care explodează brusc și durează doar pentru că scuzele care vin după ele le accentuează nejustificat însemnătatea, închipuiește-ți să vorbești cîteva ore pentru a nuanța o opinie...

Cel mai apăsător a fost când Margot a hotărât că prezența mea alături de ei este inoportună în condițiile în care, Marisa va beneficia de ajutorul necondiționat al unei persoane specializate, pe tot parcursul celor două săptămâni de ședere la Pensiunea Prato, în a cărei vecinătate se află restaurantul La Scogliera, restaurantul - barcă, cum l-am numit după închipuirile mele.

Eu, ce-i drept, am anticipat această situație și-am aderat la argumentele confuze ale lui Margot, dar Marisa, prinsă între mine cea mută și indiferentă și Margot cea veșnic zâmbitoare, afișa un aer chinuit. În momentele în care rămâneam singure, nu mă mai privea în ochi și se văita de dureri de cap, așa încât mi s-a făcut milă și când am luat-o în brațe pentru a o așeza pe scăunelul de la duș, i-am șoptit că e mai bine așa, că e firesc să fie cum spune Margot și nu trebuie să se justifice în niciun fel. Mi-a mângâiat fața transpirată cu mâinile ei deosebit de fine și frumos mirositoare apoi mi-a spus: aș putea să-ți fiu mamă.

Am zâmbit, deși tonul vocii ei mi-a topit indiferența pentru cîteva clipe. În locul ei m-aș fi gândit atunci că m-am atașat prea mult de un suflet străin, dar nu eram în locul ei.
A părut totuși mai ușurată și înainte ca mașina lor să iasă din parcare, amândoi și ea și Graziano, îmbrăcați în alb ca doi miri, mi-au cuprins obrajii cu palmele lor parfumate și m-au sărutat pe frunte.

Nu se face așa ceva, domnule S! Categoric nu se face, astfel încât le-am întors spatele și am urcat dâmbul cu lacrimi în ochi, dacă nu cumva or fi fost tot picături de sudoare, am urcat, trăgându-l pe Toto după mine, am închis ușile, am traversat curtea fără să strâng nimic din cele rămase în fuga plecării și m-am refugiat în camera Marisei. Nu știu ce simțeam sau dacă simțeam ceva, îmi bătea inima tare și iar aveam senzația că mă sufoc.

M-am întins în pat și nu știu cât și la ce m-am gândit, totul era un amalgam, aveam impresia că așa cum stau, întinsă, din mine se desprind toți, asemeni unor umbre și pleacă. Marisa cu tot cu Aida și Carmen, Margot agitată, Davide cu aerul lui absent, Franco, Graziano, plecau cu toții. Am adormit fără să cred că voi adormi și am visat cum La Scogliera se scufunda sub mare. Eram sub apă, priveam sticlele de vin plutind printre oameni, fructe și dovleci, pliculețe cu ketchup și maioneză, ba chiar și sticluțele cu parfumul lui Franco se diluau într-un albastru tulbure. Scaunele stăteau la locul lor, la fel și mesele, bancul unde se afla barul, pizzeria, numai oamenii și nimicurile pluteau. Margot rânjea, avea în mînă o rochie oranj, mi-a făcut semn să mă îmbrac cu ea, m-am îmbrăcat, deși era de plajă și mă gîndeam că nu avea sens, apoi m-a luat de mână și mă trăgea spre o ușă de lemn, căptușită cu scoici mari cum nu mai văzusem. Am crezut inițial că vrea să mă salveze, deși nu simțeam că mă amenință ceva, dar nu, ea a închis doar ușa și ca din senin marea a început să fiarbă. Ceilalți se comportau ca si cum apa nu exista, doar Margot spre care am privit pentru a încerca să înțeleg, nu mai era Margot, devenise un pește mare, un soi de guvid. Rânjetul îi dispăruse, doar ochii bulbucați și căprui, ascunși printre pletele roșcate, mai rămăsese din ea. Margot era un pește agitat, care, de câte ori se mișca, zvâcnind alandala, înghițea câte un om.

Au dispărut astfel câțiva necunoscuți, apoi Davide cu tot cu cactusul din lămâi, trei băieți blonzi cu ochi frumoși, cu tot cu vestele lor de salvamari, apoi Graziano a dispărut firesc, fără să se împotrivească în vreun fel, Franco cu ochelarii la ochi și cu o furculiță uriașă în mână a fost smuls pur și simplu de la barbeque, mai erau două pisici, una neagră și alta gri, o bucătăreasă pitică care a mai apucat să spună doar ”cazzo”, Margot lăsase apa goală, fără viață. Marisa nu știu unde era, poate că fusese mâncată prima. Când a ajuns în fața mea, m-a privit întâi lung, de parcă nu se putea hotărî, ochii i se roteau tulburi și când corpul i-a zvâcnit spre mine, am tresărit și m-am trezit.

Acum e noapte bine, am închis geamurile, ușile, le-am dat să mănânce lui Toto și Katiei , povestindu-le cum ei au scăpat de furia femeii-pește, apoi am venit să-ți scriu. După ce voi încheia ziua de azi, mă voi așeza în pat și voi crește în continuare copacul din colț, altfel ce pot face cu mulțimea de gânduri care mă vor asedia? Unde să le păstrez și cine să aibă nevoie de ele?

Vineri

Toate par că dorm aici, doar liniștea se face simțită, dacă stai să asculți, zumzăie asemeni une albine prinsă în pânza de păianjen. Eu am dormit tare mult, apoi am lenevit cu palma stângă sub cap, în cămașa de noapte, până am văzut cum soarele a trecut de marginea geamului, iar camera a intrat încet în penumbră. Aș fi putut sta așa până ar fi venit din nou, nu îmi mai este frică de întuneric și apoi e multă lumină în mine, domnule S.

Am primit a doua scrisoare azi. Observ că-ți amintești despre toate. Sigur, în modul acesta nou pe care-l numești transformare, dragul meu, cu tine se întâmplă ceva și dacă nu mă înșel, totul trădează o ruptură din ce în ce mai evidentă între tine și realitate. Primul impuls a fost de furie, apoi părându-mi nejustificat să fiu furioasă pe niște cuvine scrise într-o stare evidentă de exaltare, mi-am revenit... e ca și cum te cauți și nu te mai găsești, domnule S. Ca și cum ai vrea să ieși din tine și nu poți.

Îmi place acest om dar nu trebuie să ții cont de asta, eu sunt absurdă în acestă privință acceptând mai ușor stările de frămîntare, celor normale.

E frumos că mi-ai reamintit de Bușteni, a fost un timp în care încă trăiam. Râdeam, mă înfuriam, făceam dragoste, acum ridic din umeri, la ce bun? Acum pot chiar să te contrazic, să reneg, să spun: e doar închipuirea ta, eu nici n-am fost vreodată acolo, cine mă poate contrazice? E trist să nu rămână nimic din noi, măcar câte o urmă de palmă sprijinită pentru o secundă de perete, măcar ecoul unui hohot de râs adevărat, măcar parfumul, nimic nu rămâne, gândurile? cine poate să prindă gânduri și să le pună etichete?

Spun și eu așa, am impresia că pot spune orice absurditate și ea își găsește locul, nu trebuie decât o argumentație bună și-apoi tu dacă poți fi melc, eu de ce n-aș putea să nu fiu deloc? Glumesc. Sau măcar încerc.

Ții minte, în cabană venise chiar în noaptea de Crăciun un grup de copii, era un haos, noi ne refugiasem în cameră să ne schimbăm pentru masă, ei deschideau ușa și se strâmbau. Era acel copil micuț și negricios

cum te cheamă, l-am întrebat, andei, andei unde îți sunt părinții, l-am întrebat iar, nu am pă'inți sunt o'fan, a răspuns.

cât am stat acolo, până să ne mutăm la Sinaia, ne-a spus mamă și tată, ții minte?

Apoi momentul când a început să ningă, când am ieșit pe terasă, dorindu-mi să simt frigul, să mă ningă ca pe un lucru rămas afară, Crucea Caraimanilor suspendată parcă pe cer, forfota oamenilor și zgomotul mic, dar tăios al inelului aruncat care până să ajungă cine știe unde a lovit o balustradă, ce voiai? cum să fie? spune-mi tu cum putea să fie în acele condiții când tot ce se întâmpla, pretindeai că nu se întâmplă, mă obligai să spun că nu se întâmplă, te întreb fără patimă

Ce îți doreai de fapt domnule S?

Nu știi, sigur nu știi, erai atât de împărțit, atât de multiplicat în cine știe câți domni S care iubeau cine știe câte M, încât nu ai știut niciodată.
Rochia gri și Living Garden nici nu au existat. Totul era deja pierdut.
Sunt tristă domnule S.

Timpul nu mă ajută în niciun fel, în curând voi înceta să-ți scriu și nu am găsit încă, în cuvintele tale, ceea ce caut. Sau ceea ce aștept.

Mâine voi pleca spre Riva, m-a sunat Margot, spune că Marisa nu se simte bine, ceva a tulburat-o și nu reușește nimeni să afle ce. Ai grijă de tine, domnule S. Eu sunt aici, sunt pentru că tu vrei să fiu. Când nu vei mai avea nevoie, Margot mă va înghiți și totul va reveni la normal, glumesc desigur.
Sau nu.







.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!