Păpușica era colega mea de cameră. Numele ei era Magdalena (Lena) Costian. Eu o poreclisem astfel, întrucât chiar avea trăsături de păpușă: ochi mari, rotunzi și albaștri, cu gene dese și lungi, gură aproape perfectă, ușor bosumflată, oval delicat al feței și pomeți ceva mai pronunțați decât normal, iar părul îi cădea pe spate în bucle negre cu reflexe roșcate. Și trupul îi era delicat și firav. Nu era genul care atrage atenția (poate și pentru faptul că avea o grijă deosebită să nu iasă în evidență), dar atunci când îți picau ochii pe ea, era imposibil să n-o îndrăgești. Orice persoană părea să simtă, instinctiv, în prezența ei, nevoia de a o proteja. Culmea e că, în spatele chipului de copil drăgălaș și bosumflat, se ascundea și un caracter asemenea, de o frumusețe și finețe rară, pentru care am invidiat-o aproape mai mult decât pentru gingășia și frumusețea ei fizică. Părea să nu prea fie din lumea aceasta; când, involuntar, asista la bârfele nevinovate ale tinerețelor noastre, asculta, tăcea, plecându-și capul ușor într-o parte, mărindu-și ochii și mai mult ca și cum nu i-ar fi venit a crede (ce auzea, ce trăia), apoi, după un timp, cu două clipiri din gene și o scuturare a părului (ce se voia o scuturare a minții de tot ce auzise), se „rupea” de context, de restul lumii, așa cum fac copiii atunci când nimeresc printre discuții de oameni mari: ascultă, nu înțeleg, iar după o vreme se plictisesc și pleacă la joacă.

Lena era studentă la Filologie și se învârtea prin cercuri de poeți, frecventând cenaclurile literare ale vremii aceleia, ea însăși având oarecari încercări de poezie. O poezie care, bineînțeles, îi semăna, nu rareori acuzată de sentimentalism dulceag de către cei care deja experimentaseră cu succes versul postmodern. Întrucât ea mergea mai mult pe la cenacluri iar eu mai mult pe la spectacole, întrucât eram la facultăți diferite, cărările noastre nu se prea intersectau. Dar atunci când ne întâlneam, în camera de cămin, ne făcea plăcere să povestim ce-am făcut peste zi, ce senzații (mai cu seamă artistice) am experimentat, astfel că am avut timp suficient să ne dăm seama ce ne apropie, ce ne desparte... Uneori, veneau și băieții sau mergeam toți patru pe malul unei ape, unde Păpușica ne citea din poeziile ei (dar nu numai), schimbam impresii asupra autorilor preferați și a cărților citite în ultima vreme, David cânta, eu dansam, iar Claudiu desena de zor, schițe peste schițe. Alteori, se întâmpla să ne plimbăm toți prin Grădina Botanică. Fie tăceam afundați în gânduri, fie conversam rătăcindu-ne doi câte doi printre magnolii înflorite, de regulă fetele în față și băieții urmându-le îndeaproape, fie cuplați mixt: Claudiu cu mine și Lena cu David. Eu cu David nu prea nimeream niciodată. Se presupunea din start că așa se cuvine: eu și Claudiu împreună, dacă tot lăsase el impresia pe care o lăsase și dacă tot mă sufoca cu prezența lui. De regulă, noi mergeam în spatele celor doi. Eram îngrozitor de geloasă, deși relațiile dintre Păpușica și David erau strict prietenești. Dar mie mi se părea că oricând s-ar putea înfiripa o idilă între ei doi, mai ales că erau aproape dureros de potriviți. Dureros pentru mine. Din acest motiv, întâlnirile noastre în patru erau destul de rare; și asta, cumva, mi se cam datora. Făceam ce făceam și, profitând de faptul că ea avea un alt cerc de prieteni, evitam s-o invit cu noi. De cele mai multe ori, Păpușica mergea cu poeții ei, iar eu cu David și Claudiu... după fluturi.

De unde să fi știut că Păpușica suspina după Claudiu! Habar n-am avut, am aflat-o mult, mult mai târziu. Oricât am fi fost de prietene, un anume gen de pudoare ne oprea pe amândouă să ne mărturisim (fie și numai reciproc) cele mai ascunse gânduri, cele mai profunde sentimente și aspirații. Nu știu dacă acesta e un lucru bun sau rău. Tot ce știu e că dintotdeauna am avut o reacție de respingere față de atitudinea unora dintre colege, aceea de a-și dezvălui, cu o plăcere aproape bolnăvicioasă, chiar și cele mai intime detalii ale relațiilor lor. Când vreuna dintre ele mă lua drept „confesor” al isprăvilor sale, eu, spre deosebire de Lena care doar roșea în timp ce asculta din bun simț (căci n-ar fi deranjat pe nimeni, niciodată, cu nimic), le retezam scurt elanul, privindu-le tăios și adresându-le o întrebare cât se poate de retorică și dezarmantă, pe un ton care nu lăsa dubii: „Mă interesează?!?”
Așadar, nu știam după cine tânjea Păpușica astfel că, atunci când îmi citea din poeziile ei de dragoste, eu, convinsă de gelozia mea că ar fi adresate lui David, aveam tendința ori să-i spun că sunt slabe (deși nu erau), ori, pur și simplu, s-o zgârii pe ochi. În realitate, nu mă înduram să fac nici una, nici alta, din același gen de pornire care mă împiedicase să pun fluturii în insectar: frumusețea mă dezarmează. În fața frumuseții rămân încurcată, blocată, fără sabie, fără plasă de fluturi, cu unghiile tocite. În schimb, pe cât de îngăduitoare sunt cu frumusețea (și, implicit, cu oamenii frumoși), pe atât de neîndurătoare sunt cu urâțenia. Sunt nedreaptă, știu. Dar ce-i drept, până la urmă? Acest comportament nedrept m-a urmărit încă din copilărie. Am refuzat să fiu consultată de anumiți medici sub pretext că „E urât(ă)”, lucru pe care li-l spuneam în față, cu nepăsarea specifică copilăriei, făcându-i pe părinții mei să roșească. Nu dădeam voie babelor mămoase să mă mângâie sau sărute, sub același pretext. În schimb, pentru un cal frumos, un exemplar superb din rasa „Vladimir”, pe care stăpânu-său îl biciuia, am fost pe punctul de-a încasa și eu câteva bice pe spinare, zicându-i ăluia pe un ton revoltat: „Urâtule! Cum te înduri să lovești un cal atât de frumos? Tu ar trebui să stai în ham și el să te biciuiască!”.

Am căutat mereu frumusețea, sub toate formele ei. Uneori am găsit-o. Uneori m-a durut. Și cel mai adeseori, am plătit prețul. Prețul pentru a fi dorit mult, acela care se plătește fără tocmeală, fără socoteli contabile. Căci, din păcate, în viață, nu te prea poți târgui ca la tarabă: Auzi, cam cât ar face fericirea asta?