agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1297 .



Înainte de magnolii (9)
proză [ ]
Visul

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Florinel ]

2012-08-11  |     | 



David se afla în casa părinților săi, o casă cu multe camere în care se plimba, trecând dintr-una în alta. Mai întâi, au dispărut ușile. Nu mai existau uși între camere, totul părea un labirint fără ieșire. Apoi au dispărut ferestrele, mobilele, obiectele. Rămăseseră doar pereții vopsiți în slab-portocaliu, fără nimic pe ei, pe jos, nicăieri. Începu să alerge iute către o ieșire de negăsit. Era captiv. Fără nicio legătură cu exteriorul. Nu avea uși, ferestre, telefon, nimic. Nici măcar un obiect cu care să lovească în pereți pentru a fi auzit. I s-a făcut frică, o frică teribilă. Inima bătea cu putere și a început să-și simtă sângele pulsând tare în tot corpul, din ce în ce mai tare, ridicându-se la cap. Un ultim gând l-a purtat către ușa exterioară. Dar și aceea dispăruse. În locul ei se afla un veșmânt preoțesc. Singurul lucru existent în acea capcană, exceptând pereții. A năvălit către el cu speranța că îl poate da la o parte, dar s-a lovit ca de un obstacol de consistența fierului. Nu putea trece, nu putea ieși pe nicăieri. Ultima speranță îi fusese năruită. A căzut în genunchi și, simțind cum sângele urcă tot către creier, a avut un ultim gând: voi muri. Urmează să fac atac cerebral. Voi muri aici neștiut de nimeni. Nu! Nu vreau să mor. Nu-și amintea nicio rugăciune, dar a început să repete obsesiv: „Doamne miluiește, Doamne miluiește, Doamne miluiește, Doamne...”
În momentul acela, se trezea. Înțelegea că a fost un coșmar și-I mulțumea Lui Dumnezeu că scăpase și de data aceea. Dar visul se repeta mereu. Aproape se temea să mai doarmă. În fiecare seară, același vis. Și niciodată în vis nu știa că visează. Totul părea atât de real. Un singur lucru îi apărea altfel: veșmântul. Era când unul diaconesc, când preoțesc, când arhieresc. Dar la fel de dur și de nedat la o parte cât să poată trece. Prima oară, n-a dat importanță prea mare visului. A doua oară, și-a spus că i se mai întâmplase ca un vis să se repete. De la a treia, a început să-l îngrijoreze. Apoi, îl avusese de zeci, de sute de ori. Simțea că nu mai rezistă. În viața reală, devenise tot mai posomorât, mai rece, mai de neînțeles. Nu știa cui să se adreseze. Psihologi nu erau. Regimul avusese grijă să-i anihileze. Apoi, nici n-avea nevoie de psiholog pentru a-și tălmăci visul. Acesta nu era decât oglinda celor pe care le simțea în viața lui conștientă. Crezuse, însă, că va face față. Dar nu era așa. Știa că pentru el nu există decât o singură salvare care, în vis, îi apărea sub forma veșmântului. A veșmântului interzis. Încercase să afle soluții. Părintele Duhovnic l-a dezamăgit. Îi explicase pe îndelete cum viața sa nu-i aduce nicio mulțumire, nimic, câtă vreme nu poate să-și împlinească menirea, aceea pe care a simțit-o de când a deschis ochii asupra lumii, cea de a sluji lui Dumnezeu ca preot. Că orice altă carieră viitoare, fie și cea de muzician renumit, îl înspăimânta, îl făcea să se simtă blocat precum capcana din vis. Că pentru el nu era altă ieșire decât să poată îmbrăca veșmântul preoțesc. Duhovnicul îi spusese că poate Dumnezeu a rânduit așa, să aibă răbdare și să se roage, că nu se știe. Că, dacă va fi voia lui Dumnezeu, el tot va ajunge preot. Dar poate e nevoie de jertfă pentru asta. Unii oameni nu dobândesc atât de ușor ceea ce le este dat. Să aștepte și să se roage. Însă David n-avea răbdare. În zorul pe care ți-l dă tinerețea – zorită și proastă – nu voise să mai aștepte. N-avea de unde să știe că nu peste multă vreme, lucrurile se vor schimba, că regimul dictatorial comunist ateist va cădea, că se vor întâmpla lucruri, că se vor ivi posibilități. Astfel că se îndepărtase și de Duhovnic și rămăsese cu adevărat singur. Singur în labirintul său interior.
Zorinei nu-i pomenea de toate acestea. O considera o ființă fragilă, isteață și înțelegătoare, dar cum ar fi putut ea pricepe aceste lucruri aproape de neînțeles chiar și pentru el? Cum să pricepi că arzi după ceva ce nu se vede? Ah! Misoginismul bărbaților! Dacă i-ar fi pomenit ceva din frământările lui, ar fi avut surpriza să constate că l-ar fi înțeles mult mai bine decât oricare dintre cei cu care vorbise. Și nu inteligența, nu cunoștințele ar fi ajutat-o. Ci marea iubire pe care i-o purta lui David. Dar poate că el n-a crezut în această iubire. Sau nu mai avea ochi să o vadă.
Mai făcuse o încercare. Mersese la Părintele Decan al Facultății de Teologie și-l rugase cu lacrimi să fie primit înapoi. Acesta, privindu-l de sus, îi spusese: „Nu pot, tinere, să-mi asum riscul”. „Dar, Părinte, încercase, nu va ști nimeni, după aproape doi ani, că m-ați reprimit în Facultate. Poate s-a uitat povestea...” „Nu!” Acesta fusese ultimul cuvânt. David n-avea de unde să știe că Decanul era acolo unde era pentru că acceptase compromisul. Că era unul de-al lor. Că el fusese mai hotărât atunci când se pusese problema să-l excludă. Nu securiștii, aceia știau că, dacă nu era David, era altul. Trădători găseai la toate colțurile de stradă, iar asta n-o știa nimeni mai bine decât ei. Ei doar raportaseră. De obicei, nu tratau cu patimă refuzurile, aveau numai grijă să urmărească atent „subiectul” pentru a nu face „greșeli”. Însă Decanul nu putea să-l ierte pe David. Nu putea, deoarece David îi dovedise că există și suflete curate, care își asumă orice risc, doar pentru a nu-și păta cugetul, doar pentru a nu călca învățătura cea mai de preț dată de Domnul Iisus: „Iubiți-vă unii pe alții!”. Frustrările Decanului își găsiseră obiectul răzbunării în studentul sincer și deschis, deoarece, de fapt, înainte de toate, el nu se putuse ierta pe sine. Îi era silă de felul în care „jucase”, de modul cum acceptase jocurile murdare ale securității cărora, acum, era prea târziu să se mai sustragă. Metodele erau dintre cele mai subtile, mergând până la denigrarea unuia până la stadiul de anihilare totală ca om. Câți nu nenorocise! Obiectivul securității era acela de a avea o Biserică obedientă. Nimeni nu trebuia să miște în front, pentru că se știa ce forță poate deveni Biserica, împreună cu slujitorii ei, contra statului care nu voia să-i învețe pe oameni liberi, ci dimpotrivă, cât mai îngrădiți. Se verificau atent ierarhii și candidații la episcopie. Se strângeau orice date posibile care ar fi putut sluji la compromiterea unora dintre ei. Se întocmeau dosare, cu mulțime de note informative, se lansau zvonuri false. Cel mai diabolic dintre acestea era cel prin care unuia i se punea în cârcă colaborarea cu securitatea. Asta în condițiile în care adevărații colaboratori nu se bănuiau aproape niciodată. Dar pentru aceasta era nevoie de oameni din rândurile lor. Decanul era doar unul dintre ei, dintre cei mai eficienți, fiind ajutat și de poziția sa înaltă. Astfel că, atunci când i s-a raportat că unul dintre studenții săi, un mucos care abia absolvise un an, a refuzat colaborarea, ura și indignarea, îndreptate mai mult asupra lui însuși pentru nelegiuirile săvârșite, dar de la care nu mai putea da înapoi, s-au revărsat asupra acestuia. A adunat degrabă Consiliul Profesoral pentru a decide excluderea „elementului negativ” din rândurile studenților. Momentul a fost cât se poate de penibil pentru toți cei prezenți, dar unul singur a avut curajul de a-l înfrunta pe Decan. Toți ceilalți puseseră capetele în jos și votaseră excluderea, rugându-se, apoi, la Dumnezeu să-i ierte. Regimurile totalitare fac din oameni niște umbre numai bune de jucat în picioare. Omul se teme să mai fie demn, uită că-L are în el pe Dumnezeu, se leapădă fără ezitare, nu de trei, ci de mii de ori. Unii mai sunt, o vreme, apărați de conștiința lor, alții... Și totuși, pe alocuri, mai răsare câte unul, care strălucește precum soarele peste mocirlă. Așa fusese Profesorul care luase apărarea lui David, un om care-l iubea mult, nimeni altul decât Duhovnicul său.
- Părinte Decan, dacă-mi permiteți..., încercase.
- Părinte Profesor, spuneți repede! Avem lucruri importante de făcut.
- Îl cunosc bine pe acest student, nu doar ca Profesor, cât mai ales în calitate de Duhovnic al său. Cu autoritatea cu care am fost investit, cu Harul de la Bunul Dumnezeu, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, vă implor, Părinte, nu faceți o greșeală și un mare păcat! Studentul David Hanganu este un om ales, unul care a știut de mic că vrea să devină preot, nu putem să-i luăm noi, până la urmă niște oameni, dreptul acesta de a-L sluji pe Dumnezeu ca preot! Își dorește aceasta mai mult decât orice, vă rog, Părinte, pedepsiți-l altcumva, luați-i bursa de studii, sau vă promit că-i dau eu o mie de canoane, numai lăsați-l să termine facultatea!
Îi dăduseră lacrimile și aproape îi venea să cadă în genunchi la picioarele Decanului; ar fi făcut-o, dacă asta l-ar fi înduplecat. Însă acesta l-a privit cu înțelegere disimulată, dar ridicând din umeri ca unul care nu are nicio putere.
- Alea jahta est, Părinte! Vedeți bine voturile cum au fost. Sunteți singurul care are altă părere. Nu c-ar fi prima dată, mai zisese, apăsând cuvintele și privindu-l cu înțeles.
- Vă rog, vă implor! Știți bine că se poate. Sunteți Președintele Consiliului Profesoral, cuvântul Sfinției Voastre face cât al nostru, al tuturor la un loc. Vă conjur, nu distrugeți o viață!
Fuseseră ultimele sale cuvinte în calitate de Profesor. La scurtă vreme, se găsise unul „mai bun” care să-i ia locul. Așa cum se găsise unul mai bun care să-i ia locul de Preot Paroh la Biserica din capitală, la care slujea. Fusese trimis într-un sat amărât de câmpie, la o Biserică în care ploua, care avea găuri în pardoseală și din a cărei pictură nu se mai vedea decât stratul gros de negreală de la fumul lumânărilor. Fără să știe și, desigur, fără să vrea, Decanul îi făcuse un mare bine. În primul rând, l-a trimis departe de mizeriile citadine ale acelui secol de urgie parcă închinat diavolului. Apoi, acolo, printre oameni simpli de la țară, a cunoscut fericiri nebănuite care nu i s-ar fi arătat în capitala sclivisită și cu spoială de civilizație. Biserica a devenit curând, după eforturi uriașe, ce-i drept, una dintre cele mai frumoase și curate din zonă. Apoi, mai era și Dunărea. Când simțea nevoia să se liniștească, să fie doar cu gândurile lui, cobora câțiva pași către apa fascinantă a Dunării, aflată doar la câțiva metri de casa lui. Îndrăgise fluviul acesta și tânjise după el încă din studenție când citise unele dintre cele mai frumoase scrieri ale literaturii române, aparținând lui Gala Galaction.
Cât despre David, acesta s-a văzut nevoit să ia o decizie. O decizie grea, care l-a costat multe lacrimi, dar singura care-l putea scoate din capcană. Se știa că, pe vremea aceea, Mănăstirile erau loc de refugiu pentru cei urmăriți de securitate. E drept, dacă erau descoperiți, călugării care-i adăpostiseră erau arestați; decretul 410 din ’59 era încă în vigoare. Însă David nu plecase la Mănăstire pentru a se ascunde. Ar fi putut avea o viață cât de cât liniștită, poate și aparent împlinită, rămânând în lume, urmându-și cariera artistică în care promitea mult. Dar asta ar fi însemnat să fie un mort viu, să rămână în viață precum în casa din vis, rupt de toate cele exterioare, rupt chiar de sine, căutând o ieșire niciodată aflată. Înțelesese că Mănăstirea era singurul loc în care putea merge, având o oarecare speranță de a-și împlini destinul visat încă din copilărie. Era prea tânăr ca să-nțeleagă ce cale lungă și grea alesese, cât zbucium, câtă durere, cât oftat aveau să-i umple nopțile de-atunci înainte. Dar cel puțin ar fi scăpat de visul fără ferestre și uși. Părinților doar le-a lăsat un bilet. I-a rugat să nu-l caute și să-l ierte. Inei îi spusese doar atât: „Zorina, eu plec!”. Cum ar fi fost să-i spună unde, câtă vreme n-o ținuse la curent cu frământările lui. Dar, cumva, credea că ea simțise. Ea a fost cea care-l ținuse o vreme în loc, care-l „împiedicase” să ia decizia mai repede. Îi era greu (greu, dar nu imposibil) să se împace cu ideea că nu va mai privi niciodată ochii aceia frumoși care-l urmăreau cu dragoste, că nu-i va mai strânge niciodată în brațe trupul de balerină, pe care-l simțea înfiorându-se și încordându-se ca un arc sub strânsoarea brațelor lui, că nu-i va mai mângâia niciodată părul frumos. Mai departe nici nu voia să meargă cu gândul pentru că poate n-ar mai fi plecat niciodată, dacă și-ar fi amintit acele puține momente de dragoste, dar în care trăiseră cât într-o viață. Plecase și gata. Crezuse că va fi mai simplu. Că va uita, cu timpul, toate acele senzații care țineau mai mult de trup. De parcă toate patimile nu sunt ale sufletului! Că trupul, fără suflet, e mort, deci nu poate avea patimi. Nu poate avea nimic, nu poate face nimic de unul singur. David își imagina că o trăire înaltă te ajută să-ți stăpânești „animalul”, ori măcar să-l îmblânzești. Dacă ar fi știu cât e de greu!
S-a rugat mult ca Dumnezeu să-i îndrepte pașii către o Mănăstire. A ales una izolată, în creierul munților, unde nu era nici curent electric, nici apă curentă. Când l-a văzut, Starețul, privind cu suspiciune la spilcuiala lui de băiat de oraș, l-a întrebat:
- Ce știi să faci?
- Să cânt, Sfinția Voastră.
- Să cânți! De cântat ne arde nouă? Nu-i vorbă, poți cânta la strană cât vrei. Dar uită-te în jur! Þi se pare că aici, în pustietatea asta, de cântare ducem lipsă? Iernile sunt grele aici. Lemnele trebuie tăiate, cărate, crăpate mărunt, focurile făcute. Mâncarea la fel. Animalele îngrjite. Curățenia nu mai vorbim. Suntem doar patru viețuitori, cu tine am fi cinci. Nu vine nimeni să ne ajute. Apoi, să zicem că, până la urmă, ai face față acestor îndatoriri. Călugăria, căci așa mi-ai spus, că vrei să devii călugăr, crezi că e pentru oricine? Mulți vin și se sperie. Cei mai mulți pleacă sub termenul pe care li-l dau eu. Mai grav e că unii dintre aceștia sunt gata călugăriți, cu voturile monahale depuse. Ce zici, băiete, nu-i mai bine la București?
- Preacuvioase, eu n-am venit ca să plec!
- Desigur. Așa spun toți. Nimeni nu vine ca să plece. E un nonsens. Dar, când o rup la sănătoasa, nu-i mai prinzi nici cu acceleratul.
- Părinte, eu...
- Destul! Știi, băiete, cândva am locuit singur aici. Dormeam într-un coviltir, cu o oaie și-un câine lângă mine. Nici cel care mă trimisese pe mine nu crezuse c-am să rămân. Culmea e că nici măcar eu nu eram sigur. Pe vremea aia, când mai vedeam câte-un om, mă bucuram de parcă-L vedeam pe Iisus Hristos. Și-atunci, în clipele acelea cumplite de chin și singurătate, mi-am promis că niciodată nu voi alunga din viața mea un om pe care mi-l va trimite Dumnezeu. Ãsta e singurul motiv pentru care te primesc. Dar nu-mi fac iluzii în privința ta. E bine să știi de la început cum stăm. Despre tunderea în monahism nu vorbim deocamdată. Asta se va întâmpla doar când și dacă te vei arăta vrednic. Ceea ce nu cred. Dar poți rămâne liniștit. Vei face tot ce-ți voi da de făcut. Fără crâcnire. La primul semn, îți iei bocceluța și pleci singur. Să nu mai aștepți să te trimit eu. Înțeles?
I-a sărutat mâna Starețului, cu lacrimi în ochi și cu dorința de a nu-l dezamăgi niciodată. Apoi și-a ocupat locul în chilia care-i fusese dată și a început să se roage. Nu pentru multă vreme, căci treburile erau multe și nu așteptau. A învățat tot ce era nevoie. Să crape lemne, că care apă de la doi Kilometri, să facă focul, să îngrijească de animale; dar niciun efort nu i se părea prea mare pentru ca, în cele din urmă, să ajungă unde și-a dorit. Atâta doar că noaptea îl mai încercau îndoielile. Ziua, luat cu munca și slujbele, n-avea timp să se gândească. Și munca îl fortificase fizic mai mult decât ani buni de atletism. Devenise un bărbat puternic și demn de invidiat până și de marii culturiști. Își conștientiza frumusețea, dar se întreba cu regret: Cui folosește? Iar, uneori, noaptea, după ce se liniștea în chilie, gânduri ca săgețile unui arc îi dădeau târcoale. Făcuse bine? Dacă greșise? Dacă nu va avea puterea până la capăt? De parcă am putea ști vreodată...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!