agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-09-14 | |
Prima oară când l-am văzut atât de aproape de mine, am simțit un puternic impuls de a-l atinge. Incandescent. Îndărătnic, apăsa cu toată forța lui oarbă pe creștetele arse ale copacilor. Știam că odată fusese mai înalt, foarte înalt și ușor și limpede. Da, cu siguranță, cândva fusese de un albastru răcoros și blând. Poate că îl văzusem și eu pe vremea aceea și poate că îmi dorisem, nu o dată, să-l fi putut ajunge. Nu știam însă dacă îl văzusem cu adevărat sau dacă mi se povestise despre el. Chiar și dorința de a-l atinge poate fusese a altuia și eu doar mi-o însușisem.
Acum îl puteam atinge oricând, dar curiozitatea mă părăsise. Acum mi-era teamă... Cerul părea un grăsan mohorât, leneș, greoi. Se încingea tot mai tare și era, din zi in zi, tot mai amenințător. De multe ori îl vedeam prăbușindu-se peste noi, oamenii, peste casele noastre cu zidurile arse, peste fostele grădini, acum grămezi informe de buruieni pârjolite. Și în urmă, rămânea doar scrumul... Era încă moale, dar în curând avea să se pietrifice și să ne îngroape pe toți, de vii, sub lespezile sale uriașe, încinse de căldură. Unii ieșeau pe străzi înarmați cu briceaguri și înfigeau lamele de oțel în burta cerului. Sperau ca astfel monstruozitatea aceea să se desumfle ca o bășică. Alții își ascuțeau lamele topoarelor, să poată sparge cerul de piatră. Toate astea, privite de departe, poate m-ar fi făcut să zâmbesc. Dar eu eram acolo, aproape, și arșița îmi carbonizase zâmbetul. Într-adevar, oamenii erau ridicoli. Dar ridicolul este menit să provoace plânsul amar mai adesea decât râsul. Și eu plângeam. Plângeam tăcut, fără lacrimi, în mine însămi. Ceilalți aveau ochii stinși, înroșiți. Poate fiindcă plângeau prea mult sau poate tocmai fiindcă nici ei nu mai aveau lacrimi. Ce fericit e omul, care în nenorocirea lui, poate plânge cu lacrimi! Lacrimile limpezesc sufletul și gândurile. Unii, culcându-se seara, sperau să nu mai revadă zorii, să fie striviți în somn. Într-o zi l-am cunoscut pe el. Singur ca și mine, rătăcit printre masele acelea de oameni, care de fapt încetaseră de ceva vreme a mai fi oameni. Se uitau îndobitociți la cerul care se aprindea tot mai tare, cu priviri dilatate de spaimă. Erau și unii care se credeau Icari, își prindeau de spate aripi din hârtie colorată, se urcau apoi pe câte o înălțime și, râzând și bătând grotesc din palme, se înălțau în aer o clipă spre a cădea apoi definitiv pe pavajul înfierbântat. El nu-și încerca briceagul, nici nu-și ascuțea toporul, nici nu-și confecționa false aripi. Avea plete lungi, blonde și ochi incredibil de adânci. Cânta mereu la chitară. Avea mâini fine, sensibile, nervoase, mâini superbe ca un fel de prelungire a corzilor. Olimpian, cânta mereu, cânta fără cuvinte. Pantaloni din piele, negri, bine mulați pe trup, cămăși albe, largi și o haină tot neagră, tot din piele, contrastând atât de frumos cu părul în culoarea mierii. ............................................................ Cerul s-a împietrit cu totul. A început chiar să crape din loc în loc. Stăm îmbrățișați strâns. Am nevoie să-l simt aproape de mine. Nu ne e teamă. Nu mai suntem singuri, nu mai suntem rătăciți.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate