agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1196 .



Bila albă, bila neagră
proză [ ]

Colecţia: texte umoristice

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ation ]

2012-11-12  |     | 



Adrian Țion


Bila albă, bila neagră



Cu laptopul ăsta n-ai treabă câțiva ani, m-a asigurat vânzătorul negricios și hirsut, desfăcând dezinvolt cutia în care era ambalat neprețuitul obiect cu formă de mapă lucioasă de diplomat. Parcă acum îl văd mișcându-se grăbit să-mi arate performanțele produsului. Câți ani n-am treabă? am vrut imediat să aflu ca să știu ce cumpăr. Cu ăsta? a reluat afabil, sigur de el sprintenelul nebărbierit de după tejghea, ridicând semnificativ din sprâncenele lui stufoase, cu ăsta zece ani n-ai treabă, dacă e moderat utilizat, a ținut să precizeze privindu-mă convingător în ochi, încercând astfel să-mi reteze din start orice neîncredere în privința fiabilității produsului (nu dau numele firmei ca să nu aveți pe cine să înjurați), deși chiar zece ani îmi păreau puțini pentru atâția bani (nici suma n-o spun ca să nu mă luați în balon; întotdeauna se găsește în asemenea situații câte un comentator grozav ca să spună „De ce n-ai cumpărat unul cu... atâția lei? Eu numai atât am dat pe el și n-am probleme”, asta pentru a sublinia că eu nu știu de unde să cumpăr și ce să cumpăr). Unde sunt mașinăriile trainice de odinioară care te țineau o viață? O viață de om sau chiar mai multe. Se transmitea ceasul cu pendulă de la o generație la alta. Acum îți cumperi o imprimantă și după trei luni te lasă. Toate sunt făcute ca să le schimbi cât mai des. Șiretlicurile producătorilor! De la pantofi la ditamai mașina de spălat toate sunt așa! Nici piatra nu mai durează ca altădată. La căsătorie ți se urează „casă de piatră” și după doi ani și ceva, observi că piatra s-a fărâmițat... A devenit nisip mișcător, praf stânjenitor, lest... Dar să revenim: vânzătorul i-a dat o viață de zece ani laptopului. Asta înseamnă cinci ani, am concluzionat atunci în gând, considerând predicția-reclamă prea umflată cu pompa de bicicletă. Nu merită să dai crezare reclamelor decât pe jumătate, ca și jurămintelor. Am învățat asta cu vârf și îndesat din experiența conjugală. Nu vreau să trec un naiv nici în privința aparaturilor supersofisticate, așa-numite „de ultimă generație”. Când aud formula asta mă umflă râsul. O generație trăiește doi, trei, zece ani? A! Nu se referă la generații umane? Dar generațiile electrotehnice sunt tot mai scurte. Un an, doi sau câteva luni. Termenul „generație” e folosit atunci impropriu. Dar să revenim: în loc de zece ani, laptopul achiziționat exact cu doi ani și jumătate în urmă a decis altfel. S-a îmbufnat într-o zi ca un copil cu toane, a început să dea strâmbe, ca apoi să nu mai răspundă la comenzi. Cârâia ca dracu atins de aripa unui înger. De atunci mă chinuie îngrozitor de-mi vine să dau cu el de pământ și ca să nu-mi fac nervi nu l-am mai atins nici eu mult timp. Așadar doi ani și jumătate în loc de zece, tot pe acolo și prima „casă de piatră”. Așa merg lucrurile. Fiabilitate cu termen redus. „Generații” de câteva clipe de fericire.
Fițele leptopului m-au determinat să-mi amintesc scena cumpărării lui de mai sus. Ce-o fi înțeles hirsutul vânzător prin „moderat la utilizare” nu-mi dau prea bine seama. Pentru ca informația lui (un fel de garanție verbală, cea scrisă e doar pe un an, atenție!) să pară credibilă, s-o fi gândit la o utilizare de vreo jumătate de oră pe zi sau și mai puțin. Pentru producători, fiabil înseamnă să nu-l folosești deloc. Asta e clar de la o vreme. Așa te ține și un secol. Poți să te uiți la el din mormânt. Să navighezi pe site-uri nesfârșite, să vezi pozele postate de prieteni pe facebook după moartea ta. Minunat aparat! Impozant ca o mapă lucioasă de diplomat. Dar dacă tragi de el, îl călărești toată ziua, jurnalist, scriitor, cinefil împătimit, turist în timpul liber, voyeur ocazional, ba scriind articole pe bloguri sau proze (ca aceasta) și făcând pauze mari de gândire, că nu întotdeauna îți vin cuvintele la fix (și scriitorii știu bine ce spun), ba citind presa, ba navigând prin cine știe ce cotloane de minuni ale lumii sau ale minții omenești de uiți de tine, e limpede că ai toate șansele să te lase mai repede. Uite așa tam-nisam! Nu de alta, ar spune mucalit vânzătorul de acum doi ani și jumătate, ridicând semnificativ din sprâncenele-i stufoase, dar curiozitatea asta, dorința de cunoaștere adică, de informație și de prezență în lumea virtuală se plătește. Nimic nu e gratis. Nici virtualitățile.
Toate aparatele astea sunt niște mizerii. Naiba să le ia! Te bucuri când le achiziționezi de parcă ai pus mâna pe marea carte a vieții și când colo, uite cu ce te trezești! Când ți-e lumea mai dragă te lasă cu ochii în soare.
Așa m-a lăsat și pe mine computerul drăgălaș ca o bijuterie, dar soarele ăsta a început brusc să se întunece. Se întuneca tot mai intens de la o clipă la alta ca intrarea printr-un tunel într-o altă lume. O lume de basme și mistere amestecate, fragmentate și răsturnate ca-n proza postmodernă. Un soare negru, mânios, ascuns bucuriei. Nu din cauza norilor. Seninul cerului voia să-mi picure la nesfârșit liniște în suflet. Da’ putea? Viclean, soarele vârâse pe furiș, în fundul buzunarelor sale adânci cât două milenii de întuneric, tot azurul. Tot-tot. L-am privit cu ură direct în ochi, mai bine zis în locul unde trebuia să fie ochii soarelui din desenele copiilor. Pentru ei, nu-i așa, soarele are ochi, nas și gură. Ãsta al meu era un soare preluat din desenele lor, dar atât de negru încât nu-i puteam delimita forma ochilor de multiplele pete ce-i acopereau strălucirea de odinioară. Un soare mâzgălit cu creion negru. O stea în derivă. Soare apocaliptic. Negru de tot. S-a făcut dintr-o dată atât de întuneric în jurul meu de nu vedeai să-ți scoți un ochi. Beznă ca în pivnița mea în care n-am introdus curentul electric ca să fac economie și tot plătesc facturi incredibil de mari. Beznă ca în peștera unde puținele viețuitoare n-au nevoie de ochi. Așa că într-o bună zi aceștia s-au atrofiat. Și normal. Ce să facă pe întunericul acela cu ei? Nedumerit, nesigur de ce se întâmpla în realitatea din jur, am adoptat și eu, ca mulți alții, acești ochi ai beznei.
Am conchis: dacă nu mai răspunde la comenzi laptopul meu, la ce bun ochii? Așa că i-am închis ca să ajut la procesul de atrofiere. Din primele constatări am înțeles că se poate și fără. Poți să-ți citești gândurile liniștit, fără teama că-ți fuge scrisul de sub picioare și cazi în golul dintre replicile personajelor de pe ecran. Poți să simți gustul de aur mustos al caiselor, fără să le admiri carnația portocalie. Poți să-ți întrebi soția dacă mai are detergent în baie pentru spălarea chiloților că ultima dată când ai pipăit rafturile dulapului nu mai era nicio pereche curată acolo. Ea, Ina, a doua soție, chiar ți-a răspuns morocănoasă, nemulțumită și ea de traiul pe care-l duce de atâția ani alături de tine (mai precis de doi ani, încă nu s-au împlinit cei doi ani și jumătate standard), că i-a rămas ceva mărunțiș, dar trebuie să-l dea pe fard și cremă de față că a rămas fără și tu nu te îngrijești niciodată de nevoile ei. Iluminat de ochiul lăuntric, i-ai răspuns că nu mai e nevoie să arunce banii pe cosmeticale, poate să-și pună nestingherită în evidență ridurile că nu le mai vezi. Mai bine ar cumpăra detergent pentru lenjerie curată. E de la sine înțeles că pentru cinismul ăsta vei plăti, băiete!
Mizerabilist dialog. În stare să-ți răscolească pâcla armonioasă a întunericului interior savurat inconștient un timp. Nevoia te face să deschizi ochii direct pe criza economică. Am trăit doi ani și jumătate cu spatele la criză și cu fața la laptopul meu, lumini și culori îmbietoare, considerat pe drept cuvânt un prieten de nădejde al omului. Mai ceva decât câinele. Ce, câinele te scoate din necaz? Imaginele de pe ecran, da. Nici de criza politică nu m-am prea sinchisit până când s-a bosumflat, ca și laptopul, microcentrala termică și n-a mai vrut să încălzească apa la baie și la bucutărie. Nevastă-mea, a doua, Ina cea jignită, și-a băgat boală în oase spălând lenjeria și vasele numai cu apă rece. Asta pentru a-mi dovedi că mai avea o fărâmă de afecțiune pentru mine. Dacă nu sunt bani pentru mărunțișuri ca detergent sau cosmeticale, pentru repararea centralei termice de unde? Totuși, am telefonat la un doctor de centrale termice. De câți ani o ai? m-a întrebat aspru. De zece ani, i-am răspund timorat de duritatea glasului din receptor. Dacă te-a servit zece ani, e destul Ia-ți alta. Am crezut că pică tavanul pe mine. De unde bani pentru alta? Abia atunci am deschis ochii asupra realității din preajma computerului. Banii plecau pe facturi fantomatice la întreținerea apartamentului, gaz, apă, electricitate, salubritate, facturi luate de vânt și purtate de valuri, adică se duceau pe așa-zisă apă a Sâmbetei. Cineva îi strângea la podul Hingherilor, la ieșirea din oraș, cu un minciog mărioc. Pești barosani, nu glumă! Plasa plină, masa plină, apă caldă, vilă mare cu piscină. Pești mari care au fost văzuți numai de ochii bulbucați, ieșiți din orbitele pereților de marmură ai vilelor în care își duc traiul colecționarii de facturi. La televizor n-au apărut niciodată pești mari cu cătușe la mâini. Realitatea nu face greșeli dintr-astea.
Când microcentrala termică n-a mai încălzit nici apa pentru calorifere, Ina, a doua soție și pentru a doua oară jignită, m-a părăsit în plină iarnă. Am rămas din nou cu ochii în soare, dar el nu mai era negru. Era un soare cu dinți cum n-am mai văzut. Și-a înfipt bine caninii în sărăcia mea. Mi-am pipăit buzunarele și în loc de câteva bancnote am găsite două bile, pe cât de sferice pe atât de grele. Mai să-mi găurească pânza subțiată a buzunarelor, căci erau în buzunare diferite, trebuie să precizăm asta. Din buzunarul stâng am scos o bilă albă, din cel drept o bilă neagră. Pe bila neagră scria cu majuscule, uite așa, TOM, pe cea albă JERRY. Măi să fie! Ãstora le arde de glume. În ciuda numelor poznașe binecunoscute, am fost avertizat printr-un semn subtil că e un joc serios. Mi-am retras numaidecât zâmbetul inițial, tâmp, infantil. Hărțuiala continuă dintre cele două personaje era una simbolică, evident. Era însăși miza mea în legătură cu realitatea prea mult timp ignorată sub oblăduirea soarelui negru. Realitatea primise aceste forme sferice extrem de concrete. O realitate bipolară pusă la dispoziția mea. Simțeam între degete magnetismul bilelor. Mă jucam cu ele și le priveam dublu încrezător: în forța mea și a lor. Cuvintele erau imprimate de mai multe ori, în așa fel ca să se vadă din orice poziție, oricum le-ai răsuci. Ca numerele inscripționate pe bilele de la LOTO când se face tragerea la sorți. Joci și câștigi. Cât? îmi vine iar să întreb, dar nu găsesc pe vânzătorul găurii covrigului. Mă simțeam din ce în ce mai important cu ele în mână.
Am deschis ochii mari cât realitatea dată pe postul favorit al televizorului. Canal de știri din realitatea imediată. După lugi rătăciri prin întuneric, am înțeles gravitatea rostogolirilor halucinante de imagini. Am lăsat în urmă toate beznele. Noile imagini mă agresau ca un ger cumplit de ianuarie. Același soare cu dinți. Pe ecran începuse lupta între TOM și JERRY. Tom, jucătorul infatuat de la putere, megaloman ca un stăpân absolut peste casă și ogradă. Jerry, marginalizatul jigărit, asupritul nedretățit, mereu vânat și batjocorit, de ți se făcea milă de el. Alergături, confruntări, bufnituri, tumbe! Iar alergări iar confruntări iar bufnituri iar tumbe! Dar din cauza imaginii fițoase, personajele nostime erau distorsionate grotesc. Pentru a face față luptei, vicleanul Tom, deghizat în vrăjitor iscusit apelază la prepararea unor substanțe magice din care, înghițând vârtos, devine mai mare și mai fioros. Jerry bea și el, pe furiș, din substanța magică, depășindu-l în mărime pe Tom. Când devenea mai mare șoricelul Jerry, când pisoiul Tom ajungea de dimensiunile șoricelului. După care metamorfozele se schimbau de mai multe ori. Când era uriaș Tom, Jerry era o muscă și invers. Cursele de urmărire făceau să tremure din încheieturi televizorul. Pâlpâia ecranul de ziceai că dintr-o clipă în alta își va da duhul. După laptop și centrală, asta mai lipsea! Adevărul era că de câteva luni televizorul făcea tot așa. Ba se înroșea subit ecranul, ba revenea la normal. Fițe electronice în lanț de la un aparat la altul. Când cursele și luptele dintre Tom și Jerry încetau, se auzea vocea vânzătorului de butaforii: Toate aparatele astea, după zece ani, trebuie schimbate. Zece ani, atât! Dacă televizorul te-a ținut zece de ani, să zici mersi. Ia altul. Toate cele din lumea asta au un început și-un sfârșit, nu? Laptopul, televizorul, centrala termică, dragostea, țeava de eșapament, tinerețea și minciuna se înscriu în seria produselor degradabile. Țâșnesc din neant și sfârșesc tot acolo. Așa a sfârșit minciuna lui Tom că nu se va atinge de veniturile modeste ale lui Jerry și tot așa s-a terminat răbdarea lui Jerry că va suporta cu stoicism reducerile la tainul zilnic. Dezvăluiri șocante pentru toate neamurile lui Jerry intrate în panică. Întrebarea era care din cei doi are dreptate și care e mai perfid? Care apelează la strategii mai mârșave? Tom? Dar asta se vede de la o poștă. Atunci jos cu Tom! Gata! Toate trebuie să aibă un sfârșit. Minciuna, răbdarea, dragostea, computerul... Și proza asta trebuie să aibă un sfârșit, dar nu i-l găsesc deocamdată. Lupta dintre Tom și Jerry continuă. Ãștia dau pe canale de știri, în loc de programe politice, desene animate. S-a țăcănit lumea. Caricaturi politice în pielea unor personaje de desene animate. Auzi grozăvie! Printre săriturile agasante ale imaginii de la roșu la normal, mereu de la roșu la normal, am înțeles că și sfârșitul televizorului e aproape. Ca sfârșitul lui Tom, ajuns țintă a nemulțumirilor. Șoricei din toate casele, uniți-vă! Accesul meu la realitate era contras în aceste două bile, revărsate pe ecran în două personaje rivale. Cu atât am rămas din toate conflictele mele cu o realitate incertă. Trebuia să aleg. Trebuia să-mi exprim opțiunea.
Pătruns de importanța gestului, am apropiat mâna cu bila albă de ecranul care făcea în continuare aceeași gimnastică – roșu, normal; roșu, normal. Voiam să pun capăt acestei popicării ridicole. Tom, cândva aprigul jucător de popice, zăcea acum pe jos, învins, timorat de puterea redescoperită a lui Jerry. Când să ridic bila neagră, să-i mai dau o ultimă lovitură ingratului Tom, numai îl văd că, strângându-și toate forțele într-un efort supra-motănesc, se ridică de jos devenind din nou uriarș și începe să mă amenințe mânios. Enervat la culme pentru toate matrapaslâcurile făcute, dar mai ales pentru gestul său cu laba întinsă, dau să-l sancționez cu bila albă arătată în mână. Vreau s-o arunc în el cu furie crescândă, dar în loc să aibă efectul unei grenade, Tom o prinde în laba lui exersată și înghite bila numaidecât. În clipa următoare imaginea a dispărut dintr-o dată. Complet. O liniște sinistră s-a lăsat în încăperea imaginară. În blocul imaginar. În orașul imaginar. În țara imaginară. Liniștea imaginară dinaintea furtunii imaginare.
Bine, dar eu trebuie să închei cumva aceste rânduri derulate în gând, pe întuneric, de îndată ce mi s-a blocat laptopul. Trebuie să reiau firul întîmplării. Să-mi aștern gândurile pe foaia electronică. Mă întorc la scena imaginară. Am rămas cu bila albă în mână, neputincios și confuz. În scurt timp, ea s-a prefăcut într-un sul oarecare de hârtie igienică. Măi, să fie! Și ce speranțe îmi pusesem în jocul ăsta tensionat! Mă îndrept cu pași nesiguri spre laptopul lăsat deschis pe birou. Obișnuința trebuie respectată. Viciul trebuie respectat. Am ajuns dependent de această luptă comică pentru putere și simt nevoia s-o consemnez pe foaia electronică. Tot ce trăiesc trec pe foaia electronică. Nu știu de ce. Așa m-am obișnuit. Așa fac mii de pământeni. Orice lucru început trebuie dus la bun sfârșit, așa că... Și apoi nu poți sta tot timpul în beznă fără să ai habar de criza politică din Mali sau de războiul din Siria. Normal. Apăs pe taste cu teamă. Dacă se blochează din nou?





.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!