A veni de la Gravia spre Delfi înseamnă a urca zecile de serpentine de pe versanții năucitori ai Muntelui Parnas ("Oros Parnasos"), al cărui pisc culminant de 2459 metri – Liakura – avea o imensă cușmă de zăpadă strălucitoare, în ciuda faptului că ne aflam în ultima decadă a lui aprilie. La un moment dat eram atât de sus, încât a început să se zărească întinderea de un albastru nemărginit a Golfului Corint.
În autocar se discuta despre lupta legendară a zeului Apolo, care, pentru a-i salva pe delfieni, l-a omorât cu săgeți pe balaurul Piton. Bacșiana Dolăroiu, ghida grupului, o doamnă între a doua și a treia tinerețe, blondă de ocazie, îmbrăcată în culori stridente, de pictură naivă, a catadicsit să ia microfonul și să-și improvizeze introducerea favorită...
- Vă dau o explicație suplimentară, dar nu... nu vă cer să mă plătiți, cum pretind alți ghizi. Ah, ce imaginație bogată aveau grecii antici! Pentru fiecare fenomen al naturii ei au creat - atenție! - chiar mai multe zeități. Eu cunosc foarte bine mitologia greacă, plină de zei, semizei sau eroi și vă pot oferi orice amănunt doriți. Dumneavoastră știți că se obișnuiește ca la sfârșitul excursiilor să se facă o chetă pentru ghizi și șoferi. Dar eu nu voi accepta, chiar dacă va fi vorba de euro sau dolari. Să revenim, așadar, la discuția pe care ați început-o. Vă voi spune ceva foarte important: după izbânda împotriva șarpelui Piton, Apolo a mai primit numele de Pitianul, preoteasa oracolului din Delfi a fost numită Pitia, iar jocurile organizate în aceeași localitate au căpătat numele de Jocuri Pitice.
Acribicel Tocilescu, profesor universitar de istorie, în pragul pensionării (la o "vârstă sexigenară", cum obișnuia el să se alinte), de statură sub medie, cap rotund de copil dolofan, bălăbănind pe un gât lung și subțirel, de marionetă, ochi albaștri, cu luminițe jucăușe, ochelari pe vârful unui nas bont, mustață cu peri sidefați, rari, dispuși în evantai până la pomeții obrajilor, gură cu buze groase, veșnic umede, libidonoase, aer bonom, dornic mereu să împărtășească din cunoștințele sale, chiar și neîntrebat, a dus discuția spre alt făgaș:
- Pe aici a urcat Esop spre Delfi, unde și-a găsit sfârșitul, fiind ucis de delfieni. Știți de ce?
Tăcere filosofică, apăsătoare. Apostrofel Grămăticu, profesor universitar la o facultate de litere, de același leat cu Tocilescu, dar longilin, sfrijit, urecheat, puțin asimetric, mustața "muscă", vopsită, pleoape ridate, ochii de un albastru oțel călit, privire tăioasă, cercetătoare, dar estompată de trecerea anilor, cearcăne vineții, ten uscat, nas lung, cu nări dezvelind peri negri, gură cu buze subțiri și strânse, având aceeași deformație profesională a prelegerii, insă invidios pentru logoreea colegului său istoric, a intervenit:
- Esop a trăit între anii 620 și 560 înainte de Hristos. Se pare că nu a fost un om chipeș, fiind ghebos, întunecat la față și, pe deasupra, gângav. Fabulele lui au fost culese pentru prima oară de Demetrios din Faleron un secol mai târziu și, apoi, au fost puse în versuri de către Babrios și Fedru. Esop a fost un simplu sclav, care a fost cumpărat de bogătașul Iadmon din Samos. Datorită înțelepciunii de care Esop a dat dovadă, stăpânul său l-a eliberat din sclavie. Imediat, el s-a hotărât să călătorească, fiind însoțit în marea parte a peregrinărilor lui de Rodopis, de o frumoasă sclavă, care a ajuns, ulterior, curtezana faraonului Amasis. Unul dintre studenții din grup, Sofistoc Albănoapte, un băiat cu statură de aruncător de greutate, dar mai mult gras decât mușchiulos, cu ochi verzi, mari a mirare, dotat cu un smoc de fire blonde, rare, lăsate să crească haotic în vârful bărbiei, ca o țăcălie, ca să compenseze stadiul de tulei al bărbii, cu o voce strident de subțire, cam rebel de felul lui - o trăsătură caracteristică majorității tinerilor din orice generație - n-a mai avut răbdare:
- Întrebarea era: de ce a fost ucis Esop aici, la Delfi?
- Vă răspund imediat, un piculeț de răbdare. Se pare că Esop a ajuns sfetnic de taină al lui Cresus, regele Lidiei. De acolo, el a fost trimis într-o misiune de "bunăvoință" aici, la oracolul din Delfi. Se spune că Esop îi ironiza pe delfieni, datorită aroganței lor. Apoi, pe nedrept, el a fost acuzat de sustragerea din templul lui Apolo a unei statui de aur care îl reprezenta chiar pe zeul luminii, faptă care se pedepsea cu moartea. Atunci, Esop a început să strige: "Delfieni, fiecare dintre voi să dea la iveală ce ar avea de gând să ducă în ascuns!" La auzul acestor vorbe, locuitorii din Delfi l-au judecat, sumar, de impietate – delict foarte grav pe vremea aceea - și l-au omorât, aruncându-l de pe stânca situată deasupra izvorului Castalia.
Popas binevenit pentru autocar. Impresionat de sfârșitul crud al lui Esop, m-am apropiat de profesorul Grămăticu, rugându-l să comenteze, pe scurt, opera fabulistului antic. Satisfăcut că nu l-am consultat pe istoric, el nu s-a lăsat mult așteptat, vorbind ca din carte:
- Fabula este o specie a genului epic, alegorică, în versuri sau în proză, având ca personaje animale, plante, lucruri, prin care se satirizează, în scop moralizator, deprinderi, năravuri, mentalități umane. Primele încercări au fost realizate în Egipt, în secolul al XXVIII - lea înainte de Hristos, sub forma unor cărți de înțelepciune, în care apar metafore cu animale și personificări, conținând maxime, sentințe și reflexii morale. Unul dintre aceste volume se numește "Înțelepciunea lui Ptahotep". În Mesopotamia secolului al IX – lea au circulat oral diverse versiuni ale cărții "Înțelepciunea lui Ahikar", cel mai vechi papirus descoperit fiind scris în secolul al V – lea. Un secol mai târziu, într-o culegere de proverbe scrijelite pe tăblițele sumeriene apar pilde cu animale, ca de exemplu "Calul și catârul". Tot în această perioadă, poetul grec Hesiod a scris poeme didactice cu motive fabulistice, cum ar fi "Șoimul și privighetoarea". În secolul al VI - lea a apărut legenda cu cei șapte înțelepți, printre care se număra Esop, alături de Tales din Milet și alții. Aceste metafore cu animale și personificări își au originea și în mitologia locului, conform căreia mirmidonii, populația antică din Tessalia, s-ar fi tras din furnici, care în limba greacă sunt denumite "mirmekos".
- Care este mitul?
- Mitul are mai multe variante. Eu voi spune una dintre ele. La început a fost Mirmidon, fiul lui Zeus cu muritoarea Eurimedusa.
- Scuzați-mă, puteți să ne spuneți unele detalii ale acestui mit erotic? a întrebat studentul.
- Nu cunosc! Să continui! Mirmidon i-a cerut lui Zeus să-i trimită un grup de războinici, iar tatăl său a transformat un număr de furnici în soldați. El a devenit rege al acestei populații. El a avut ca urmaș la tron pe fiul său Actor și pe nepotul Eurition. Unii mirmidoni au emigrat cu Eac, fiul lui Zeus și al nimfei Egina, în insula Egina. Peleus, fiul lui Eac, a mers la Eurition ca să-i ceară iertare pentru uciderea accidentală a fratelui său vitreg Focis. Regele Eurition l-a numit pe Peleus drept succesorul său. Apoi, Ahile, fiul lui Peleus a plecat să participe la războiul troian, fiind urmat de unii mirmidoni, care au dovedit un eroism rămas legendar. Cam atât despre mitul mirmidonilor.
- Adaug amănuntul că acest mit își are o reflectare în fabula esopiană "Calul, boul, câinele și omul".
- Mai am o întrebare: de ce în ghidurile turistice cumpărate de mine în țară și în Grecia nu se amintește faptul că Esop a fost ucis la Delfi?
- Cred că ați pus o întrebare retorică, a fost răspunsul colegului de breaslă, privindu-mă cu duioșie, dar și compătimire.