Spre China din Mogoșoaia-41

Perla Orientului


Și iată că am poposit într-una dintre cele patru gări ale Shanghaiului, Shanghai Hongqiao, după ce am mers în condiții excelente pe o cale ferată care a costat, pentru distanța de la Beijing la Shanghai, 34 miliarde de dolari americani.
Am trecut prin cele 22 de tuneluri care însumează peste 16 km. și peste cele nenumărate poduri și, ca unul dintre cei 220.000 de oameni care circulă zilnic pe această rută, am coborât în gara terminus, la timp! Nu știu dacă din punct de vedere economic societatea care asigură transportul obține profit dar dacă merge pe pierdere este de apreciat că statul chinez reușește să asigure subvenția acestei societăți de cale ferată . Gara care se întinde pe 1,3 milioane de m.p. încununându-se cu titlul de cea mai mare gară din Asia, Shanghai Hongeqiao este dotată cu 16 linii de garare la sosire. Din gară este asigurată legătura directă cu aeroportul dar și cu metroul.
Am coborât la peron și Sue, cu răbdare, ca pe o grupă de grădiniță, ne-a strâns și ne-a spus că vom merge pe la nivelul B1 de unde vom lua metroul, linia 2, până la stația Piața Poporului. Biletul de metrou ne-ar fi costat câte 4 youani dar Sue ne-a recomandat să cumpărăm câte un card de transport în comun și după ce am plătit câte 100 youani, adică circa unsprezece euro, am urcat întorcând capul spre un imens sac de box ce era în stație. M-am apropiat de Sue și i-am aruncat o privire întrebătoare în timp ce-mi puneam SPTC-ul în portofel.
- Domnule, cu sponsorizarea firmei adidas, aia adevărată, au fost montați saci de box în stații iar deasupra sacului este scris: „În fiecare an pierdeți pe peron 1824 de minute. Nu pierde timpul, vino și dă un pumn!" Inițiativa vine în sprijinul efortului nutriționiștilor care avertizează că aproape 40 la sută din locuitori sunt supraponderali și numărul obezilor a depășit 100 de milioane în toată China.
Pereții metroului sunt imaculați și nu am observat vreo urmă de grafitti și nici pe jos nu am văzut murdărie.
- Sue, cardul acesta este valabil numai la metrou?
- Nu! Poți circula cu autobuzul, troleibuzul, metroul, feribotul ba chiar și la taxi este valabil.
Aveam senzația că sunt la spitalul de urgență în București, întrucât linia verde, care indica linia 2, era trasată cu săgeți pe jos și chiar și în interiorul metroului totul era verde, chiar și pe vagon era o asemenea dungă. Spre deosebire de metroul bucureștean la fiecare intrare trebuia să treci bagajul printr-un scanner cu raze X.
Mergeam pe sub orașul cu 1000 de linii de autobuz, 12 linii de metrou ce se mișcau pe o lungime de 425 km., oraș cu peste 19 milioane de locuitori care activau într-un pătrat cu latura de 80 km.. Și cum ar fi putut fi construit Shanghaiul decât sub imperiul pătratului chinezesc, sub magia lui Dao?
Stațiile se succedau cu repeziciune cu denumiri destul de greu de reținut. Când am plecat din stația West Nanjing Road, Sue ne-a atras atenția că la următoarea oprire vom coborî. Asiaticii din metrou ne priveau ca pe o ciudățenie, cam la modul în care îi priveau românii pe negri la Festivalul Tineretului și Studenților din 1953 de la București. Am ajuns și, la ieșirea la suprafață, am pătruns în "plămânul orașului Shanghai", o piață cu spații verzi de peste 140.000m.p., din care „verde” 80.000 m.p., destinată purificării aerului. Spațiile verzi, frumos ornate cu flori de culoare roșie și albă, contrastând plăcut cu gazonul bine întreținut și unele desene cu plante de un roșu închis dădeau un aer de liniște și siguranță. Ne-am grupat și cu ochii în toate părțile ne-am deplasat pe jos și după mai puțin de zece minute, răstimp în care am trecut prin fața a nenumărate hoteluri, am ajuns la Chunshengkan Hotel, hotel de două stele, situat pe Zhejiang Middle Road la nr. 386 Huangpu - Piata Poporului & South Bund. Nici nu aveam cum să facem nazuri pentru că, așa cum se zice pe la noi, „calul de dar nu se cauta la dinți”.
Recepția cochetă, prin dreapta căreia urca o scară cu pluș grena, ne-a întâmpinat cu un aer discret și intim. Am primit camere cu câte două paturi, camere pe care Sue le rezervase. Se apropia ora prânzului dar mâncare aveam încă de „acasă”. Am optat din nou să locuiesc cu George în cameră dar reacția lui nu mi s-a părut tocmai favorabilă.
- Georgică, te-am supărat cu ceva?
- Moșule, acasă vorbeai fără oprire dar de când suntem aici te văd rar și vorbim și mai rar.
- Te rog să mă înțelegi că sunt mai mult decât absorbit de ceea ce mi se întâmplă și încerc să acumulez cât mai multe impresii.
- Când nu umbli hai-hui stai cu nasul în caietele alea și scrii de parcă ai avea termen de la o editură...
Am tăcut, mi-am scos pachetul cu mâncare și am rămas uitându-mă pe geam. George a ieșit din cameră iar eu nu mă mai săturam uitându-mă la o arhitectură pe care nu o poți întâlni oriunde. Raul Huangpu imparte orasul: est si vest, trecut si viitor, intre modernitatea dusa la extrem si traditionalismul chinezesc.
Sue a trecut pe la fiecare cameră și ne-a spus că a doua zi vom face turul orașului cu un autobuz cu etaj dar că până atunci avem program liber.
Am coborât pe stradă după ce am avut grijă să iau un pliant din holul hotelului pentru a putea, evntual, să arăt oricărui om unde locuiesc în cazul în care mă rătăcesc.
Privirea mi-a rămas lipită de primul zgârie nori care s-a născut la Shanghai, turnul de televiziune.
În 1994, anul când a fost finalizată construcția începută în 1990, impresionanta construcție de 350 de metri, domina orașul cu fala celei mai înalte construcții, care la înălțimea de 267 de metri își rotea podeaua rotativă ce-ți prezenta același peisaj o dată la patruzeci de minute.
Deodată clarul cerului către Jinmao Tower s-a estompat și orașul a fost cuprins de o furtună de nisip.Sue, împreună cu o doamnă din personalul hotelului, a trecut din nou pe la fiecare și ne-a sugerat să nu deschidem ferestrele și, pe cât posibil, să nu părăsim hotelul. Pe minut ce trecea nebulozitatea era în creștere iar turnul TV nu l-am mai văzut deloc. Oamenii pe care îi vedeam pe stradă și-au acoperit gura și pășeau alert cu capetele plecate. Această furtună de nisip nu era ceva obișnuit în această perioadă furtunile fiind mai frecvente la începutul primăverii așa că am așteptat cu nerăbdare să se încheie. Sub presiunea vântului ce transporta nisip cafeniu stratul de smog a devenit vizibil și luminile s-au aprins pe străzi. Peisajul părea privit printr-un ciorap de damă.
După ce am mâncat am coborât în holul hotelului și am intrat în restaurant. Nisipul de dincolo de intrare îmi dăduse o senzație de uscăciune în gură așa că am comandat o cutie cu bere. După nici un sfert de oră totul a reintrat în normal și am părăsit hotelul. Urmele de praf erau îndepărtate de nenumărate utilaje care aspirau Piața Poporului și străzile adiacente. Oamenii au reapărut pe stradă de parcă acel episod nici nu se petrecuse. Părinți cu copii erau la plimbare prin parc și spre surprinderea mea am văzut cum copiii își fac nevoile fără să se dezbrace, aproape pe oriunde îi apucă. Copiii chinezi sunt foarte iubiți când sunt mici. Până la trei ani părinții nici nu îi ceartă și le permit orice. Copiii până pe la trei ani poartă un fel de pantaloni cu crăpatură la fund și când îi trece nevoia se așează acolo unde sunt și....gata.
În subsolul pieței se află un adevărat orășel subteran, cu trei linii de metrou, o stradă și o piață comercială cu o suprafață de peste 30 de mii de metri pătrați, un garaj unde pot parca 600 de autovehicule și o stație de transformare. Piața, superpopulată la această oră a după-amiezii, era plină de tot felul de magazine din care puteai cumpăra aproape orice. Oamenii întorceau capul după mine dar mă obișnuisem cu acest aspect al curiozității omului de rând față de cei cu trăsături europene.
Un grup de tineri asculta muzică la un casetofon așezat pe jos și conversau aprins în timp ce scuipau cu voluptate pe jos. Am întors capul și am mărit pasul. O pereche de tineri a dorit să facă o fotografie cu mine așa că am luat aerul „ursului împăiat„ de la Bușteni sau al „maimuței iubitoare „ de pe plaja din Constanța. Tinerii, indicând semnul victoriei către fotograful ocazional, au afișat un zâmbet larg ca de „cheese! „ Aroma ceaiului era învăluitoare dar nu m-a tentat. M-am oprit, mi-am cumpărat un hamburgher și mi-am continuat plimbarea subterană. Oboseala drumului și noianul de noi impresii m-ai grăbit spre hotel. Trebuia să scriu și să mă odihnesc pentru a doua zi. Diferența de șase ore pe fusul orar nu m-au oprit să vorbesc cu soția. Totul era în ordine acasă dar România părea o chestie aproape uitată!