Era printr-un Iunie care nu venise încă. Îmi făceam planuri de concediu:
„Anul ăsta mă duc la... gară. Au și covrigi nu prea tari pe peron, mă sui într-un „2” și-mi iau bilet de la nașu’, că și-așa nu știu până unde. E bine să te excursionezi de unul singur, n-ai niciun stress. Nu dau și nu iau țâță de la nimeni, nu mă cert, când se termină coco mă pliez pe spate și dau cu paicile la pârâiașu' cu plescăituri... ce mai: un pai în clanță și o să fiu cel mai fericit.”
Tocmai mă benoclam în gol pe geamul trăncănit la ralanti, regizând în gând faza cu bolta paicilor, când am focalizat o scenă de peron în mișcare, că io clar stăteam pe loc. O damă cu niscaiva băgăjele era îmbrâncită cu simț de răspundere de vreo trei cocalarus-gar-garus, probabil s-o scurteze de poșetuță. M-am mobilizat instinctiv, uitând pur cavalerește de cei 50с pe care-i am sub haină și înghesuindu-mă afară pe ușa vagonului, aia care se deschide aberant, împidicându-mă evident de talpa capcană și venind grămadă pe cvatrupleți, pe care i-am și împrăștiat în cele patru zări. Ca printr-un miracol, numai dama mai era în picioare. Adunându-mă destul de haotic de pe jos, am apucat-o cu grație de o creangă, repliindu-ne nu fără ceva emoții dincolo de ușa acordeonistă, mai ales că și bagabelele începuseră să se dumirească ce li s-a-ntâmplat. Le-am mai arâtat degețelul prin geam, dar nu știu sigur dacă-l și auzeau de ce era la gura lor. În fine, conserva luase ceva viteză și devenise chiar riscant să se mai bage, așa că s-au lăsat.
M-am uitat la ea mai atent, întrebând-o dacă e totul ok. Săraca, în fuga ei își pierduse un pantof. Avea un picior fin, drept, cu o gleznă subțire pe care și-o privea parcă rușinată. Mi-a mulțumit cu o privire plină de recunoștință și un zâmbet cât se poate de natural care m-a înfiorat. M-a surprins plăcut că găsise puterea să zâmbească date fiind circumstanțele, așa că am dat din umeri în sensul ăla de normalitate. Nu mi s-a părut deloc că aș fi făcut ceva exagerat, oricine ar fi văzut scena, probabil ar fi reacționat la fel. M-a asigurat că „nu” cu sec, așa încât, diplomat, nu am mai insistat. În compartiment, ne-am așezat față în față. Ne studiam în liniște oarecum pe furiș. Era drăguță, ba chiar frumoasă, probabil cu vreo douăzeci de ani mai tânără. Avea un ten alb ca spuma laptelui, brunetă cu părul lung și niște ochi mari și limpezi. Întrebându-mă unde merge trenul și prinzându-se că habar n-am, am râs amândoi de indiferența mea. Mi-am oferit serviciile de maseur gleznuitor. Povestindu-ne toate nimicurile, râzând de d’artagnianismul meu din gară și de fețele ălora rămase proaste, nici n-am știut când am ajuns la Sinaia. Inițial ar fi vrut să meargă la Câmpina la sora ei să stea câteva zile cu ea, dar se răzgândise. Mi-a mărturisit că ar vrea să mă cunoască mai bine. Sincer, și reciproca era valabilă.
Vila era cochetă, fără prea mari pretenții. Trei pantofi aruncați alandala în cameră nu s-au mișcat de acolo două zile. Tot indiferenți, habar n-am avut cum a fost vremea pe-afară și de cât de sus ar fi sărit paicile, începuse să ne pese de cu totul și cu totul altceva...