agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1290 .



Revederea (25)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [RiMoGa ]

2017-04-14  |     | 



După ce Martha a început școala, iar Hans serviciul din nou, mi-am pus la punct următorul pas. Trebuia să merg în Dolj, în târgul Mamei și să vorbesc cu nea Martin. Puteam acum profita de faptul că Hans era plecat până seara și Martha la fel – cursurile de limba română erau după ore. Speram să nu afle nimeni de escapada mea. Am luat un microbuz de la autogara de pe Ritmului îndată ce ai mei au plecat la treburile lor și am ajuns pe la amiază în Craiova, de unde am luat alt microbuz până în localitatea cu pricina.
Mi s-au înmuiat picioarele când am văzut scris cu litere luminoase, de cum am coborât în centrul comunei: Cofetăria Carina. Nemernica, îi furase numele Crinei! Pe ea o urâse cât fusese mama ei, și-i provocase moartea, dar numele ei îi plăcuse și i se păruse bun pentru o afacere. Pe lângă celelalte lucruri pentru care o uram pe Puica ăsta mi se părea de un cinism încă și mai înfiorător. O văzusem la televizor pe grasă în zilele precedente, la un talk show. Devenise și mai grasă, diformă. Era acum o cunoscută cântăreață de muzică populară invitată pe la toate nunțile, femeie de afaceri de succes și președinta organizației de femei a unui partid foarte în vogă. Avusese într-adevăr, cum spusese pacientul din Germania, o evoluție fulminantă.
Odată ajunsă în comună, la adresa unde fusesem cu Hans cu ani în urmă în încercarea de a face rost de cerificatul de naștere al Mamei, am aflat că Nea Martin murise. Cel care mi-a deschis era băiatul lui. I-am spus că doresc să îmi reiau cetățenia română și l-am mințit că îmi trebuiesc niște acte pe care doar bunicul Vili le deținea. Cum eram încredințată că tatăl lui le păstrase, l-am rugat să mi le aducă. Așa cum scontam, omul nu s-a învrednicit să caute el. Mi-a adus în schimb patru cutii vechi de bomboane în care se afla toată corespondența familiei. Poate că erau și alte răvașe de-ale mamei mele, ceva care ar fi putut lămuri misterul faunului scârbavnic. Nu voiam să spun toată tărășenia – mă temeam că întreținând legături cu fratele Puicăi, m-ar putea da de gol și zădărnici planurile.
Am dat cu ochii de două scrisori vechi. Una era adresată Carolinei Helmas de către un doctor de la un spital din Craiova, probabil directorul spitalului unde – se înțelegea din scrisoare – bunica mea lucrase ca infirmieră. Această scrisoare era datată în iarna lui 1943 și în prin ea i se dădea acordul bunicii Carolina să părăsească slujba de la spital și să devină „cofetăreasă”. Era pomenită în scrisoare și o „micuță” care urma să devină domnișoara Helmans – am dedus că era vorba despre Mama și despre înfierea ei. Nu putea fi vorba despre Puica – pentru că în anul acela ea trebuie să fi fost deja în casa bunicilor mei.
Cealaltă era o scrisoare adresată lui Willi Helmans de către un anume Marcel Þintescu, care se pretindea viitorul său ginere, dacă „destinul” nu i-ar fi jucat o festă urâtă. Sub pretxtul fricii de onanism, individul se justifica că o înșelase trupește pe Vera, mama mea. Scrisoarea era o încercare – disperată – de a-l face pe bunicul Vili să medieze o reconciliere. Data era aprilie 1959. Din aceeași perioadă era și o telegramă trimisă de Mama acasă prin care anunța anularea unei proiectate căsătorii.
Nu mai încăpea acum îndoială cine era faunul scârbavnic. Biletul de adio al Mamei venea fix în ordine cronologică. Mi se părea că toate trei formau o evidență zdrobitoare a falsului. L-am întrebat pe fiul lui nea Martin dacă mi le dă definitiv. A ridicat din umeri. El unul nu putea să zică nu – eram moștenitoarea de drept a lucrurilor bunicului Vili. În opinia lui, Puica nu era decât o uzurpatoare.
Nu știam însă cum să fac să aflu amănuntele esențiale despre dispariția Mamei. Întâmplarea mi-a venit în ajutor. La un moment dat am găsit continuând să mă uit prin cutii, o poză cu Mama și cu Puica din copilărie. Era o poză alb-negru, de fapt sepia, după obiceiul acelor ani, iar buzele fetițelor și trandafirii de la poartă erau colorați cu carioca roșie. M-a șocat să văd cât de bine semăna Mama când fusese mică cu Crina. Asemănarea m-a făcut să plâng. Apoi am remarcat că Puica – să tot fi avut vreo paișpe ani – se uita cu o expresie de matură invidie la Mama, peste capul unei alte copile care era cu ele, iar ura m-a sufocat. Fără să mai țin seama că fotografia nu era a mea, am rupt-o dintr-o mișcare în două, detașând-o pe Puica de grup. Apoi am făcut bucăți partea unde era ea.
Băiatul lui Nea Martin m-a mângâiat pe umăr. Eu nu mă puteam opri din plâns. Cu o stranie clarviziune în starea aceea de tulburare, am sesizat oportunitatea momentului. Am sesizat că omul ăsta n-o să mă spună. Am întrebat atunci tranșant: cine a văzut-o ultima dată pe Mama?
Fusese un copil care pretindea că o văzuse la gară și vorbise cu ea în timp ce aștepta să se urce în trenul de București, după scandalul de la înmormântare. Apoi spusese la tot târgul că pe tovarășa Vera o luase un domn foarte elegant cu o mașină neagră. La început copilul de atunci presupusese că domnul se oferise s-o ducă mai repede la București, dar curând se aflase că Vera își părăsise soțul și copiii, și începuse să se șoptească că nu fusese găsită, deci probabil că fugise peste graniță. Atunci au presupus că acela era bărbatul cu care fugise în străinătate.
Am întrebat unde stătea copilul, care acum trebuie că era om în toată firea. Băiatul lui nea Martin mi-a spus că s-a mutat la Craiova dar că vine destul de des să-și vadă părinții și atunci trece și pe la cârciumă și el – care frecventa deasemenea localul – avea să-i dea telefonul meu cu rugămintea să mă sune.
Mai era însă pentru mine ceva care mă obseda: cine erau copiii la care se referea Mama în biletul de adio? Apoi am aflat că localitatea de unde scrisese acel Þintescu era o comună din Bărăgan unde Mama predase înainte să se transfere la București și am dedus că acei copii de care-i părea „puțin rău” că se desparte trebuie să fi fost elevii ei de la clasă.


Băiatul lui nea Martin m-a contactat curând: omul pe care îl căutam n-avea nimic împotrivă să-mi povestească despre Mama. M-a sunat apoi chiar acesta și am avut o lungă conversație. În primul rând am aflat cum se făcea că el fusese acolo la momentul fatal. Era vorba de o „misiune de afaceri”.
Pe atunci tăierea vițeilor era ilegală, dar oamenii tăiau pe ascuns și vindeau carnea prin diverse cunoștințe. Părinții îl trimiteau pe el, pentru că un puști căscând gura la trenuri ridica mai puține suspiciuni decât un adult care ar fi așteptat acolo. Se dusese în acea zi cu bicicleta să aștepte pe cineva care venea cu trenul de la Craiova, un samsar care mergea la București și să-i plaseze carnea pe care o avea într-o plasă agățată de ghidon.
Atunci apăruse mama mea, care plecase mai devreme de la înmormântare, nemaistând la praznicul care urmase. Interlocutorul meu stătuse pitit în spatele gării de teamă că Mama o să-l întrebe ce caută acolo. În timp ce Mama se dusese pe peron, apăruse mașina neagră de care știam de la dl Martin junior. Era esențial să întreb dacă își mai amintea marca. Era cumva un Wartburg?
Nu, era o mașină rusească. O Volga sau o Pobeda.
Șansele ca acel om să fi fost unchiul meu Oti, oricât de aproape de zero la sută, îmi dăduseră o absurdă speranță. Iată că speranța se prăbușea.
O Volga sau o Pobeda neagră. Mașini cu care umblau numai ștabii pe vremea aceea. Sau slugile lor – șoferi, subalterni și așa mai departe. Nu mi-era greu să pricep că bărbatul cu mașina aceea era, sută-n mie, cel care o omorâse pe Mama. Pus de coana Puica, fără cea mai mică umbră de îndoială. Exista oare posibilitatea că individul să fi fost marele mahăr cu care mama o prinsese pe soră-sa „cotârcindu-se”, după cum spusese pacientul ars din Germania? Interlocutorul meu nu avea habar asupra identității persoanei, dar nu era în niciun caz cel cu care se zvonea că Puica trăia. Acela se numea Titi Motomancea, fusese admiratorul Mamei înainte ca ea să plece din localitate, iar Puica murea după el. Omul se însurase cu o a treia, dar se mai vedea pe furiș cu Puica, și după ce aceasta la rândul ei se mutase la București și se căsătorise.
Va să zică suspiciunile Tatei erau perfect întemeiate! Va să zică de aia pleca coana câte o săptâmână „să aibă grijă” de taică-su vitreg, apoi de casa de la țară.
Revenind la bărbatul care o „răpise” pe Mama, individul nu părea deloc un hoț sau violator, era un bărbat la costum și cravată, poate că era angajatul unei instituții, poate la primăria din Craiova, oricum nu fusese la înmormântare și nu era nici din târg.
Era esențial să știu dacă Mama îl cunoștea pe individ. Și-au dat mâna, s-au îmbrățișat cumva? Părea o persoană cunoscută de a avut ea curajul să se urce în mașina lui? Mai era vreo altă persoană în mașină?
Din păcate interlocutorul meu plecase imediat ce Mama se urcase. Trenul tocmai sosea în gară și băiatul avea sarcina lui precisă – trebuia să-și plaseze marfa.
Convorbirea s-a încheiat aici. I-am cerut omului numărul de telefon, ca să-l mai sun dacă mai îmi amintesc să-l întreb ceva. Mi l-a dat, fără să aibă vreo bănuială. Dar eu îi voiam numărul pentru alt motiv – ca să-i caut adresa în cartea de telefon. În momentul când urma să-i intentez proces Puicăi voiam să-l chem ca martor. Poate pe baza a ceea ce spunea se putea face un portret-robot al răpitorului.

Pe la începutul lunii octombrie mi se conturase deja planul de bătaie, ceea ce puteam formula ca acuzație și ceea ce nu. Certificatul de deces al Crinei confirma un AVC (congestie cerebrală cum se spunea atunci) iar al lui Lucian Postolache, surpinzător, stabilea drept cauză a morții un stop cardio-respirator.
Încercasem să mă lămuresc și despre amănuntele lipsă legate de vânzarea proprietății mele de drept de către coana Puica. Fusesem pe șest în bulevardul Muncii, în blocul nostru și văzusem la avizierul pentru întreținere numele noilor proprietari, deci apartamentul se vânduse.
Găsisem în Pagini Aurii o agenție de detectivi particulari pe care o angajasem să investigheze problema, dându-le totodată misiunea să mă informeze despre adresa actuală a coanei Puica cât și a celui numit Titi Motomancea. Le plătisem deja un aconto când după vreo săptămână m-au contactat ca să-mi returneze banii și să-mi spună cu regret că ei nu se ocupă de asemenea probleme în care sunt implicați politicieni respectabili. În fine, n-au zis chiar așa, textual, dar cam asta a fost esența. Dacă era vreo chestie legată de urmărirea și pozarea în flagrant a unui soț infidel de exemplu, da, dar chestii care puteau duce la șantaj, asta nu, nu se ocupau cu așa ceva.
M-am temut ca nu cumva s-o informeze pe respectabila doamnă Doboș că venise în oraș un justițiar, ca în filmele western, dar mi-am dat seama apoi că lucrul nu se întâmplase. La o emisiune televizată în direct, coana Puica a apărut la fel de relaxată și de jovială ca înainte.
Mai era însă un personaj cheie în renghiul pe care i-l pregăteam Tigruței și anume „doamna” Ioanițoaia, fosta mea vecină de bloc, care stătea deasupra noastră. Și cea din cauza căreia Tata mi-o vânduse la consignație pe Roxana, păpușa mea preferată, ca de altfel și pe celelalte. Venise timpul acum pentru o ironică răzbunare – să mă folosesc de ea pentru planurile mele.
Intuisem spre sfârșitul copilăriei că și ea fusese amorezată de Tata, nu însă tăcut și decent ca tanti Zoe, ci exact în modul în care poate gândi și acționa o cațaveică.
Mi-am amintit cum ne-a strigat la priveghi, cu vocea ei pițigăiată în falset, mie și Puicăi: „L-ați omorât nenorocitelor, l-ați mâncat copt, un om atât de bun! El muncea ca un sclav iar voi v-ați bătut joc de el, răsfățatelor!”. Circăreasă cu vocație, Ioanițoaica nu se lăsase mai prejos nici la înmormântare unde gata-gata să se păruiască cu coana Puica, noroc că au sărit ceilalți și le-au despărțit. Mai târziu, ea a reclamat-o pe Puica că trăia cu nea Costică și nu plătea întreținerea.
Mi-am mai amintit de altfel și cum depusese mărturie la divorț împotriva Mamei, benevol și cu ură, cum de altfel făcuseră mai mulți vecini. Asta nu dovedea decât că „doamna” ceda ușor ispitei invidiei și că nu se sustrăgea de la a-și face o mică plăcere de acest gen. Puteam deci presupune că o să fie ușor convinsă nu numai să vină ca martor la procesul pe care urma să i-l intentez grăsancei, dar și să-mi dea numele și adresele servitoarelor cu care fusese aceasta prietenă la cataramă. Dacă raționamentul și prezumțiile mele erau greșite, atunci gambitul meu era sortit eșecului.
Când am sunat la ușa cucoanei și mi-a deschis și m-a văzut s-a uitat la mine de parcă vedea o stafie. Apoi m-a invitat înăuntru și mi-a mărturisit că nu credea ca cineva emigrat în Occident să se mai întoarcă vreodată aici. Soarta o lovise crunt. Fiul îi plecase în străinătate după revoluție, cu soție și copii cu tot și „uitase” că avea o mamă. Avea o amărâtă de pensie și n-avea bani de medicamente. Iată că își primise răsplata de la viață pentru toate răutățile și insinuările, am gândit cu o satisfacție malițioasă. Dar eu venisem aici cu alt scop. După ce am ascultat cu nerăbdare toate lamentațiile care nu se mai isprăveau, într-un moment când s-a oprit să răsufle și să-și șteargă lacrimile, am abordat-o tranșant, simțind-o vulnerabilă și învinsă. Ar dori să-mi devină aliată într-un proces contra coanei Puica? Vechea ranchiună i-a luminat fața pe dată. Cum să nu? Dar de ce voiam s-o acuz?
I-am răspuns că în primul rând – așa cum ne strigase – coana Puica își „mâncase copt” la propriu bărbatul, vârându-l în apă fierbinte când el făcuse o criză de tensiune. Cu siguranță vecina își amintea cum ne bătuse în țeavă câteva ore mai devreme, când dădusem aparatul la maxim, cu siguranță știa (și de la ce zisese coana Puica) că tata se enervase înfiorător. Nu se gândise niciodată că fusese o crimă la mijloc?
Madam Ioanițoaia nu bănuise nimic – când veniseră ea cu fii-su să ne ajute să scoatem din cadă și să îmbrăcăm mortul apa se răcise complet. Reproșurile ei se referiseră doar la o vinovăție morală. Dar acum, că-i spusesem eu asta, ce-ar fi costat-o să declare că apa era încă fierbinte și că pe foc mai era o altă oală (chit că în bucătărie nu fusesem decât eu) dacă asta ar fi înfundat-o pe scroafa parvenită care câștiga într-o oră cât câștiga ea într-un an? N-ar fi costat-o nimic, însă cu siguranță o să coste pe cineva: pe mine. Am înțeles care era trocul pe care mi-l propunea: mă ajuta cu orice mărturie aș fi avut nevoie dacă o ajutam și eu pe ea cu bani.
Pe moment însă nu am vrut să-mi mânjesc mâinile și s-o pun să mintă – poate că nici nu era nevoie. M-am asigurat că va depune mărturie că tata și coana Puica nu se mai înțelegeau deloc și se aflau la cuțite. Prin asta puteam dovedi că existase mobilul crimei. Mai trebuia să explic și circumstanțele. Banii pentru mașină erau aproape integral strânși. Asta se putea dovedi prin verificarea extraselor de cont de la CEC, presupunând că se păstraseră la arhivă de către noua instituție CEC Bank care preluase activele fostei case de economii. Se putea verifica și că ea avea drept de retragere. Exista deci justificare pentru momentul ales pentru asasinare.
Am rugat-o însă pe fosta vecină și să-mi spună numele bonelor cu care coana stătea de vorbă în fața blocului, în fond asta era partea importantă care se lega de moartea Crinei. Mi-a povestit cu lux de amănunte despre obiceiurile acestora, despre cum lăsau landourile cu copiii de-o parte și ele tăifăsuiau în fața blocului sau de la balcoane. Pe mine mă interesau date concrete: unde locuiau acum? Mai ținuse legătura cu ele? Dezamăgitor, răspunsul a fost că nu. Șansele erau deci nule să le aduc în proces.
Mi-am luat rămas bun de la madam Ioanițoaia în această primă vizită cu promisiunea că mă va susține în campanie. Mai era însă un mic amănunt – nu voiam să o împrumut cu niște bani până la următoarea pensie? Aha, va să zică tot era un preț al colaborării și dacă n-o puneam să mintă. Am desfăcut portofelul și i-am lăsat pe masă două milioane de lei intuind că n-o să-i mai văd vreodată înapoi.


Într-una din acele zile de toamnă, înainte să scriu denunțul, m-am dus în vechiul meu loc de plimbare cu Bunicul, în partea sudică a parcului Titan cea care pe atunci era cvasi-naturală, un fel de luncă ce avea colo și colo alei și bănci. Am urcat pe munticelul pe care fusesem de atâtea ori în copilărie și am privit cartierul de sus. Înspre nord se zărea turnul de parașutism laolată cu o macara ce ridica un „zgârie-nori”, înspre stânga vedeam lacul cu insulele și cu nelipsiții pescari. Chiar la baza dealului zăcea azvârlit un arc de pod ruginit de vreme, ca o relicvă a unor vremuri apuse.
Pe locurile astea mă plimbasem cândva pe umerii lui Spiridon Postolache, apoi când m-am mai mărit, eu cu tricicleta și Crina pe grumazul Bunicului. Pe marginea aleii de intrare era acum o pădure de brazi și de plopi argintii. Toamna pictase în culori incredibile parcul.
Aveam o durere nedefinită în suflet. Astazi trebuia să mă decid asupra capetelor de acuzare. Am decis că nu am probe suficiente ca s-o incriminez pe grasă pentru moartea Crinei. Sărmana mea surioară, îmi era imposibil să o răzbun. Poate că era mai bine așa. Dacă s-ar fi ordonat o dezhumare? I-ar fi fost tulburat pe degeaba somnul de veci. Dumnezeu avea cu siguranță să pedepsească ceea ce nu puteam pedepsi eu. Nici pe problema apartamentului poate că nu era prudent să merg. Cine știe ce găselniță legală fusese la mijloc.
Îmi cumpărasem de la un anticariat Codul Penal. M-am așezat jos pe mica coamă de pe vârf, printre buruieni, la mică distanță de o biciclistă temerară care urcase gâfâind pe poteca dinspre partea abruptă a munticelului și care acum contempla depărtarea ca pe un trofeu.
Codul s-a deschis la articolul 291. Am citit cu glas murmurat:
„Folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecințe juridice, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani când înscrisul este oficial, și cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă când înscrisul este sub semnătură privată.” Biciclista și-a întors capul și s-a uitat la mine.
Aproape că și uitasem de afacerea „biletul de adio”. 3 ani pentru coana Puica? Mi se păreau prea puțini. Am oftat. Apoi m-am gândit că e posibil nici să nu se încadreze la articolul ăsta, pentru că se vorbea despre semnături, iar ea nu semnase nimic. Semnătura era a Mamei iar documentul era autentic, doar modul în care-l folosise, ștergând data reprezenta un fals. Iar la articolul următor am găsit: „ Falsul în declarații. Declararea necorespunzătoare a adevărului, făcută unui organ sau instituții de stat ori unei alte unități dintre cele la care se referă art. 145, în vederea producerii unei consecințe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declarația făcută servește pentru producerea acelei consecințe, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.”
Coana Puica declarase la divorț că știa că Mama ne părăsise pentru alt bărbat și arătase biletul instanței. Eu nu participasem la acea înfățișare din proces, dar Bunica ne povestise. Era important că cea care-l arătase fusese ea, nu Tata, și speram ca acest amănunt să fie adevărat, pentru că altfel se schimba toată povestea. Dar era plauzibil să se fi întâmplat așa și bunica să ne fi spus adevărul, pentru că Puica era destinatara biletului (numele ei apărea pe el) și practic numai prin mărturia ei biletul ar fi avut valoare de dovadă. Consecința juridică era „pentru altul”, în speță, pentru Tatăl meu ca să obțină divorțul, și în subsidiar, desigur, pentru ea ca să se poată căsători legitim cu el.
Am scos pixul din geantă și am început să schițez ciorna denunțului. Inima mi s-a accelerat pe măsură ce scriam. Fiecare literă era un pas spre răscumpărarea trecutului. Dacă voiam ca ceva din acest trecut să-mi mai aparțină ... Am scris despre bănuielile mele legate de dispariția Mamei, de moartea suspectă a tatei și de falsul în înscrisuri despre care tocmai citisem. Am indicat numele și adresa martorilor pe care intenționam să-i chem. Am menționat ce probe scrise puteam prezenta în original și am specificat că voi atașa copii. Adresa pârâtei n-o știam, dar am menționat adresa de la sediul partidului în care activa.
M-am dus acasă, am trecut pe curat scrisoarea, apoi m-am prezentat la parchetul de pe lângă tribunalul de sector și am înregistrat denunțul.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!