agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1340 .



Revederea (30)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [RiMoGa ]

2017-04-27  |     | 



Jurnal de ospiciu


# 0 Ziua întâi. Am început acest jurnal pentru că simt că închisă aici o să înnebunesc cu adevărat. Cel puțin cineva din familia mea a plecat fericit. Hans a câștigat procesul lui cu firma angajatoare și se întoarce ca învingător. Și Martha e fericită acum – cred. Poate că s-a împăcat cu acel Florian. Oricum, s-a întors acasă.


#1
Ziua adrenalinei. Ziua serotoninei. Se pare că alternează după o lege matematică. Sunt când agitată, când apatică. Stările de spaimă nu mi-au dispărut. Am început tratamentul cu antipsihotice. Risperidal de 0,25 miligrame, dimineața și seara, pentru prima zi. Într-o săptămână vom ajunge treptat până la 4 miligrame pe zi. Vom vedea dacă tolerez medicamentul.

#2
Risperidona mi-a ars mușchii. Simt ace în tot corpul. Ace în mușchi. Acidoză lactică, spune domnul doctor, care este și directorul așezământului. I se spune Longwood, nu știu de la ce-i vine porecla. Așa mi-a zis să mă adresez, așa o fac toți cei internați aici. Mai puțin colega mea de cameră, care este mută. Este foarte frumoasă, nu știu cum o cheamă. Are părul lung, blond. Platinat, cred. E tot numai inele. A fost adusă puțin înaintea mea de către fiul ei. Pare a avea cam la 40 de ani, ca și mine. Este ciudată, pare împăcată cu soarta, e ca o legumă, se mișcă și face totul mecanic, parcă n-ar percepe realitatea. Are ceva nepământean, o frumusețe neobișnuită.
O să-i spun „Zâna”. Văd că fiecare are aici o poreclă. Un domn bătrân mi-a spus “Amelie”. Nu știu cu cine mă confundă. Lui i se zice Moș Napoleon. L-am cunoscut la sala de mese și apoi l-am văzut în sala comună de activități – avem și așa ceva.

#3
Nu pot să mai adorm noaptea, decât cu greu. Durerea din piept nu cedează. Dar nu asta e problema. Când sunt pe punctul de a plonja în somn, am un spasm care mă trezește. Spasm mioclonic, spune Longwood. Și Zâna are asemenea spasme. E înnebunitor. Până la urmă, adorm, numai condiționându-mă să respir superficial. Altfel se activează spasmul.
Am avut în noaptea asta un coșmar. Se făcea că trebuia să urc un munte și asudam, și mă opinteam de atâta efort. Când m-am trezit mi-am dat seama că muntele era propria mea diafragmă, pe care nervii nu mai au puterea s-o ridice.

#4
Astăzi am ieșit în livadă. E imensă. Copacii sunt simetric dispuși și aproape identici, ca și când ar fi o imagine multiplicată la nesfârșit. Casa de săntate are în jur un domeniu imens, iar lumea exterioară este dincolo de un gard cu sârmă ghimpată la vârf, ca și când am vrea, vreunul dintre noi să fugim.
Nu mă mai doare în piept. Se pare că durerea se duce să-și facă uneori siesta, ca un leu sătul. Mă lasă în pace, nu mai mușcă din mine. Știu că o să revină. Și poate că boala se pregătește să deschidă în mine alte și alte șantiere …
Încerc să mă gândesc doar la prezent. Chiar și la trecut, dar nu la viitor. Mă lungesc pe jos, ce bine e! Doar când ești la pământ poți privi spre cer. Cerul e brăzdat de urme de avioane. E ca o tablă pe care se scrie cu cretă de fum, se desenează linii ce se tot îngroașă, se descompun apoi și se unesc cu norii. E tabla pe care se scriu destine, traiectorii de viață. Așa s-a scris și viața mea. Fosta mea viață. Și viețile tuturor celor internați aici. Am reușit să-i cunosc mai îndeaproape, pe câțiva. Pe ei și pe cei care-i însoțesc. Cine se mută aici nu se mută singur. Se mută cu întreaga cohortă de obsesii, de fixuri, de idiosincrazii și de ființe imaginare. Nu suntem fiecare în lumea lui proprie. Suntem toți cu lumile tuturor, puse în comun, încercăm să le armonizăm pentru că trebuie să trăim în toate câte puțin.
Suntem ca niște vagoane decuplate de la locomotivă, trase pe linie moartă - și totuși mai sperăm încă să ne întoarcem în lumea aceea crudă de după gard. Ce ți-e și cu speranța asta, ca o lumânare aprinsă unei existențe sfârșite, care încă mai arde. De ce??

#5
I-am aflat povestea lui Moș Napoleon. Cândva fusese un foarte bun profesor de matematică. În tinerețe iubise istoria dar „căsnicia” o făcuse cu științele exacte. Preda la un liceu cu faimă, părinții cu dare de mână puneau pilă la inspectorat ca să-l aibă copiii lor la clasă, iar meditațiile și banii curgeau gârlă. Într-o zi, însă, i s-a propus să meargă într-un fel de acțiune umanitară inițiată de statul socialist, ca profesor într-o țară săracă din nordul Africii. Știind foarte bine franceza și dominat de spiritul său de aventură ca și de compasiunea pentru niște copiii care nu aveau condițiile de la noi, a acceptat. Experiența nu s-a finalizat foarte fericit, el îmbonăvindu-se și fiind nevoit să-și întrerupă contractul. După ce s-a întors în Romania, a început însă calvarul. Părinții nu-l mai voiau la clasă. În ultimii trei ani de zile precis n-a făcut decât muncă de învățător, că ce matematică putea să-i învețe pe înapoiații ăia? Nu mai e la curent cu materia de liceu. Așa gândeau toți cu un pragmatism cinic. Și nu numai părinții, ci și colegii și directorul. Nu-l puteau da afară, desigur, doar era pe vremea lui Ceaușescu, dar îl puteau marginaliza, ca să împace pe toată lumea. Au început să-i dea numai clase slabe, slabe de tot. Până la urmă s-a transferat undeva lângă București, la un liceu agricol. Măcar acolo nu-i mai vedea pe incompetenții și invidioșii lui colegi transformați în lupi moraliști. După ce a venit Revoluția și au început să apară mijloace noi de informare, vechea lui obsesie pentru Napoleon a început să-i dea din nou târcoale. Acum își putea satisface în voie setea de cunoaștere. Așa a ajuns să afle totul despre eroul său, la început din lecturi de cărți străine, apoi călătorind, cheltuindu-și agoniseala lui de-o viață. Vânzându-și apartamentul a făcut o întoarcere în Africa, de data asta în Africa de Sud, de unde a vizitat insula Sfânta Elena, locul morții eroului său. Acesta a fost cântecul de lebădă pentru Victor Alexandru Săndulescu, profesorul de matematică și omul de lume. Contând imprudent pe sprijinul rudelor a ajuns în stradă înainte de a fi internat aici. Cu tulburare de identitate disociată. Adică dublă personalitate. El și eroul său sunt unul și același. Colegul meu de detenție visează noaptea campanii ratate în Rusia și înjură neîncetat perfidul Albion.

#6
Am priceput că el e cel care a poreclit casa Utopia Longwood House – iar pe doctorul nostru, Sir Hudson sau Mister Longwood, după locul de detenție al lui Napoleon cel autentic. E oricum, o poreclă nedreaptă, că el nu e un gardian de închisoare, deși el a acceptat-o cu umor. Doctorul Grădinaru pe numele lui adevărat este un om bun și înțelept, așa cum nu sunt doctorii în general. Se poartă ca și când ar fi unul de-al nostru, un simplu pacient. Și el a avut probleme psihice în trecut. E un om super-deștept - e și psihiatru și phsiholog. N-are familie. Locuiește aici, cu noi, la ultimul etaj. Nu neapărat tratamentul cât izolarea fizică de problemele care ne-au cauzat suferința ne va ajuta să ne videcăm, spune. Iar faptul că suntem toți laolaltă ne va ajuta să ne remodelăm, să ne redefinim ca oameni și să ne recăpătăm respectul de sine. E și pentru el un experiment, experimentul carierei lui. Pentru câțiva dintre noi, pentru cei care suntem „viețași” redefinirea nu mai are ca scop reintegrarea în societate ci doar resemnarea, îndurarea fără resentimente a despărțirii de viața trecută.

#7
Casa asta a fost a unei actrițe celebre, care a avut propria ei trupă de teatru. Au rămas zeci de costume și de peruci încuiate în pod. Și mai sunt folosite din când în când. Am înțeles că una din activitățile preferate de timp liber ale celor care sunt aici dinaintea mea e să joace teatru. Avem printre noi un fost regizor – e un bătrân zis Nea Sulică.

Am asistat la una dintre piese – Pescărușul în variantă simplificată, ca spectatoare și l-am cunoscut pe Nea Sulică. N-am mai pomenit așa un suflet moale, fără asperități, pe care poți să-ți lași capul cu încredere, ca pe-o pernă. Un om blând până și în gânduri, mai rar așa ceva, de obicei bonomii nu sunt decât niște frustrați care nu se pot exterioriza. Ca mine ...
Negreșit, îmi amintește de Bunicul, doar că el era iute la mânie, reacționa înaintea nedreptății. Nea Sulică nu. Nu a reacționat când l-au adus aici, fii-sa și giner-su. A traversat și el ca și mine, viața, ca pe o stradă pe care gonesc bolizi, numai că strada lui a fost o autostradă cu multe benzi. A trăit mult, are vreo șaptezeci de ani. Acum poate și el, în sfârșit, răsufla: a ajuns în partea cealaltă. Nu mai încurcă pe nimeni. Are camarazi și prieteni. Și mai poate și el, „pune” (monta) câte o piesă.

#8
Deasupra mea stau doi băieți. Unul are cam la 30 de ani, căruia i se spune Filosoful și care a fost jurnalist la un mare ziar de can-can. Celălalt să tot aibă 23-24, e un pic mai în vârstă ca Martha mea. E din Galați din câte am înțeles și a studiat în Anglia, la Oxford câțiva ani până ce a făcut o depresie puternică ce l-a răsturnat cu totul. Cuvintele englezești îi bâzâie mereu în creier ca un roi de viespi. Sărmanul. Începe fraza în engleză, în prelungirea gândurilor, apoi își aduce aminte că e în România. Așa făcea și în Anglia în primii ani, pe atunci având româna mereu pe buze. Moș Napoleon îl tachinează părintește. Mă băiatule, aici nu ești în orașul turlelor visătoare, ești la afurisita de Casă Utopia din mama Românie.

#9
Astăzi mi-a fost iar rău. Iar greutatea din piept. Și am făcut din nou un atac de tensiune. Am întrerupt tratamentul cu risperidal. Longwood m-a chemat la el. Am avut o lungă discuție și a priceput deîndată că nu sufăr de nicio schizofrenie. Mi-a spus că mai degrabă am o depresie anxioasă și că fac atacuri de panică. Mi-a prescris seroxat, xanax și lexotan – oh, vechiul meu prieten lexotanul. Plus betablocant în criză – eghilok 25 mg. Mă îndoiesc că totuși ce am eu sunt atacuri de panică. Asta pentru chiar am facut unul și știu cum este, și e altfel decât am eu acuma.

#10
Orice trezire din somn e ca o nouă naștere. În momentul acela, când te trezești din somn, dar sufletul încă n-a revenit complet în trup, încă hălăduind prin spațiu, ești „virgin” și în pace cu Dumnezeu și toată făptura, ca la naștere. În acel moment ești curat, nu urăști pe nimeni și nu vrei răul nimănui. Și când apoi o secundă mai târziu îți amintești cine ești și ce e cu tine, și ura și amărăciunea te regăsesc și-ți reintră în trup, tot ai o senzație de respigere, ca pe o urâciune, parcă ai vrea să te mai păstrezi curat încă un moment. Să nu poți ierta, să nu te poți răzbuna, să trebuiască să mergi înainte cu povara asta – e unul din chinurile iadului pe pământ. Cred că majoritatea oamenilor asta și fac. Dar pentru ei rămâne uitarea. Pur și simplu au altceva de făcut. Au parte de un fel de amânare la nesfârșit a momentului când trebuie să decidă: iert sau fac un plan de răzbunare mai bun. Eu nu pot să uit. Oricât aș fi de bolnavă, gândurile astea persistă ca un roi de muște. Trag la necurățenie. Poate pentru că eu sunt necurățenie.

#11
Oxfordistul a făcut azi-noapte o criză. L-am auzit plângând în hohote, apoi urlând ca un animal rănit. Mi-e tare milă de băiatul ăsta, atât de tânăr și atât de sclipitor la minte. Filosoful a încercat să-l liniștească. Se pare că e o poveste de iubire la mijloc. A iubit o fată de-acolo, din Anglia, și nu știu pentru care motiv s-au despărțit. De asta a intrat într-o ciudată formă de depresie: s-a rătăcit prin labirintul propriului său suflet și nu mai poate ieși. L-am surprins pe Filosof discutând cu el într-o zi. N-am vrut să mă bag și să iscodesc. I-a spus așa: „Nu te iluziona că iubirea pentru ea a murit, e cel mai die-hard lucru din tine. O să moară numai când ai să mori și tu. De ce nu pricepi că doar a crescut ceva în fața ei, ca un paravan, că n-o mai vezi de el, doar așa din când în când, atunci când paravanul devine transparent, ca pergamentul uns cu ulei ... Mă băiatule, nu te mai amăgi ...”

Acum am auzit ce spunea bietul băiat printre urlete dezarticulate: - Și dacă omor dragostea asta? Ce puii mei fac cu cadavrul? Zii, ce fac cu el? Cum îl arunc peste bord?
Voia să zică peste bordul ființei lui.
- O să mi se împută în inimă, auzi tu?
Alt urlet îngrozitor, ca de animal rănit.
După care Filosoful a țipat tare de tot: - Robert, încetează! Încetează când îți spun! Vrei să-ți mărească doza?
Va să zică, ăsta e numele adevărat al Oxfordistului.
A mai urlat ce a mai urlat, apoi a concluzionat patetic:
- Nu pot să mă las de ea! O iubesc! O iubesc, nenorocitul de mine.
După care cred că a adormit, probabil că își făcuseră pastilele efect.


# 12
Astăzi m-am trezit din nou cu durere. Încerc să nu o iau în seamă. Încerc să mă gândesc la Zână, la moș Napoleon, la Nea Sulică, la Oxfordist, dar nu merge. Gândurile benigne au rădăcini subțiri, se frâng îndată ce au apucat să încolțească. Înainte să fiu internată aici, Hans a insistat să fac toate investigațiile posibile legate de inimă și plămâni. În disperare de cauză, le-am făcut. Niciun indiciu de boală fizică. Tensiunea absolut normală între crize. Radiografie toracică fără punere în evidență a unor probleme anatomice. Nimic – nicio tumoră în piept. Sau poate că investigația nu a fost elcoventă? Poate că tumora era nedepistabilă și acum a crescut? Dacă am cancer probabil că o să dureze un an-doi. Fără nicio asistență medicală cum sunt aici, fără un diagnostic, fară un tratament posibil să fie și mai repede. Mă dau cu capul de gândul morții ca de o ușă închisă, orice alt gând se izbește de ușă și ricoșează. Durerea din piept vine, pleacă, revine, ca durerile facerii. Dar știi că ea nu pleacă de fapt, doar joacă v-ați ascunselea cu tine.
# 13
La activitățile comune, după masă, vorbim de diverse teme. Nu avem acces la un televizor. Ne-am despărțit definitiv de realitatea de dincolo de gard. Realitatea bolii este singura consistentă, e realitatea în care trăim. Am putea să ne dăm doctorate în suferință aici. Și în psihologia ei, a spus Filosoful. Am făcut astăzi un colocviu despre dragoste. Am scris cu toții pe o bucată de hârtie lucrul cel mai pregnant care ne-a rămas din experiența unei iubiri. Eu am spus că am vrut de la Þuțu să ne creștem împreună dragostea ca pe un copil. Moș Napoleon a vorbit despre o fostă iubire căreia-i spunea Amelie, așa cum îmi spune mie acum. Nu știu dacă e dublura lui, personalitatea istorică, cea care vorbește sau dacă e el însuși. „Mai întâi durerea a ucis dragostea. Apoi durerea a murit și ea ucisă de trecerea timpului. Acum mijește în sufletul meu o altă dragoste. Dar de undeva din mine, parcă se ridică o mână haină, care sufocă dragostea cea nouă în fașă”.
„Femeia îmbătrânește, se ofilește, bărbatul rămâne veșnic tânăr”, spune Longwood. „Pornești pe drumul iubirii, apoi te uiți și vezi că iubirea nu mai e aceeași – ca și cum te-ai uita în oglindă și ai vedea un străin”.
Filosoful metaforizează și el despre dragostea de adolescent. „Sufletul crește și dragostea îți rămâne mică și trebuie s-o scoți și îți cauți alta. Dragostea e din ce în mare, ca hainele copilului. Apoi sufletul nu mai crește și rămâi cu dragostea adevărată, dragostea de la vârsta deplinei maturități”. Ce frumos spus!

# 14
Am avut un coșmar azi noapte. M-am culcat în gând cu blestemul lui Hans. Am visat o pisică lacomă care mânca din măruntaiele unui om. S-a uitat la mine și m-a hipnotizat. Oare pe cine va pedepsi Dumnezeu, pe mine sau pe coana Puica? Probabil pe mine. Deja m-a pedepsit și chiar pe ea a folosit-o drept instrument. Pesemne că Puica a avut mandat. Asta înseamnă că pe ea n-o s-o pedepsească. Altfel ar însemna că Dumnezeu n-are caracter, să se folosească de cineva și apoi să se lepede de el. Nu cred asta. Nu cred ce spune Filososful. El așa susține, venind cu argumente din viața lui. Cred însă că Dumnezeu nu-i iubește pe justițiari, oricâtă dreptate ar avea și oricât bine ar face. Marii revoluționari au sfârșit nefericiți și înfrânți. Cei sinceri, nu impostorii, care intră la altă categorie. Poate că însăși ideea de revoluție Îi displace fiindcă înseamnă o rebeliune împotriva destinului stabilit de sus.
Recunosc, sunt într-o pasă foarte proastă. Probabil că de asta îmi trec asemenea gânduri prin cap, care nici nu sunt cu temei; până la urmă și justițiarului i se dă o fărâmă de bucurie, când dreptatea și binele rămân în folosul celorlalți. Eu nici măcar nu sunt un justițiar. Sunt o păcătoasă care nu avea dreptul să învinuiască pe alții.

# 15
Și totuși n-a fost așa de la început. În copilărie ce vină am avut, de a trebuit să sufăr atâta? De ce mi s-au dat părinții care mi s-au dat? Sau mai târziu, când să zicem aș fi devenit responsabilă pentru faptele mele, ce am făcut de mi s-a dat atâta suferință? Halul în care am ajuns acum și toate păcatele mele își au rădăcina atunci.
Nea Sulică are o teorie, care cred că este și dogma ortodoxă. Cele 3 „ințe”. Suferința, nevoința sau umilința. Aceasta este crucea. Te mântuiești doar dacă o accepți fără să crâncnești. Ești neputincios, și te supui, dar să nu te supui urând ca o slugă nevrednică. Iertarea, Nina, e singura putere a celor slabi. Singurul răspuns bun la examen.
Da, de unde contrazice Filosoful. Dacă îl ignori pe Dumnezeu și nu-l bagi în seamă, atunci te lasă și el în pace pe tine. Scapi de sub jurisdicția lui, spune.


# 16
Nu avem voie în casa Utopia nici cu telefonul celular, cu laptop sau alte asemenea, nu doar cu televizor. Suntem total rupți de lume. O dată pe săptămână primim totuși o revistă în vogă, un gen de almanah duminical la care Longwood e abonat. O trecem din mână-n mână, o dezmembrăm – că unul e interesat de politică, altul de mondenități, altul de rubrica spiritualitate. Filosoful e în mare vervă când comentează articolele. Nu face un secret din munca lui de jurnalist de investigație. A hărțuit multe persoane publice, le-a ironizat maniile și modul de trai în huzur, a scris articole de senzație, a mai scris și minciuni. Nu i-a păsat de Dumnezeu pentru că, spune, nici lui Dumnezeu nu i-a păsat de el. Inițial a încercat să se ia după niște principii dar a văzut repede că altfel se prosperă în viață și se ajunge la fericire. Că nu era răsplătit. Ba chiar crede că Cel de Sus e de o ipocrizie fără margini: îți dă numai când știe precis că nu poți întinde mâna până acolo să iei. Cum s-ar explica astfel că i-a dat în același timp un post de succes în București și o femeie pe placul lui în celălat capăt al țării? Măi băiete, Dumnezeu îți răspunde cu aceeași monedă îl contrazice nea Sulică. Tu nu te-ai sustras niciodată de la slujba de duminică sub pretext că n-ai timp? (în timp ce pentru muncă sau distracție ți-ai găsit mereu?).

# 17
Azi dimineață am ieșit cu Zâna în livadă. Ne-am prins de mâini și am luat-o la fugă, printre frunzele galbene căzute la pământ. Apoi ne-am învârtit, ținându-ne în continuare de mâini ca două copile, până ce am amețit și am căzut amândouă, grămadă. Mi-am amintit de copilărie, de mine și de Crina. Cred că femeia asta are ceva din spiritul Crinei. Poate că și fizic mi-o evocă – același aer evanescent, pierdut, aceeași frumusețe îngerească. Doar că Zâna e blondă. Dar e la fel de vulnerabilă, viața de afară n-a acceptat-o. Oare o fi mută din naștere, sau a pățit ceva? Sau poate, nu e mută deloc, dar refuză să vorbească?

#18
De cum m-am trezit azi din somn m-am prăpădit de râs. Fereastra camerei mele dă înspre gard, și i-am văzut acolo pe “băieți” cu pantalonii în vine, înșirați la rând, ca și cum ar face caca. La masă bănuiala mi se confirmă: moș Napoleon se laudă că au făcut un concurs de rahați. Care face un rahat mai mare, mai cu moț? Apoi au aruncat cu castane (avem un castan mare) după rarii trecători și au făcut haz. Este privilegiul nostru de “nebuni” a zis Oxfordistul. Măcar să ne comportăm ca atare, așa cum se așteaptă cei care ne consideră astfel. Măcar nu ne supunem. Măcar să râdem de cei care ne-au ostracizat aici. Și totuși, cuvântul “nebun” este tabu aici. Niciunul nu-l prea pronunțăm decât cu titlu de excepție.

#19
Mă tot gândesc la Martha și la acuzațiile ei. În ultimul timp m-am gândit la fetița mea cu intensitate. Mi-am rememorat toată copilăria ei. Oare, chiar am fost, așa cum m-a acuzat, o tirană? O tirană din prea multă iubire. Faptul că n-am bătut-o niciodată n-a contat pentru ea, dimpotrivă, cred că a contribuit și mai mult la disprețul pe care-l simte pentru mine. Cum ar trebui atunci să se poarte un părinte, ca să fie apreciat? Și oare ce o face Martha acum? Îmi știe adresa dar n-a catadicsit să-mi scrie niciun rând. Nici ea nici Hans, măcar să știu cum o mai duc. Și totuși este ceva care m-a detașat oarecum de ei. Viața de aici și boala. Trăiesc într-o lume din care ei au ieșit. La început am crezut că o să mor fără ei, și am plâns cu disperare. Acum e altfel. Poate că m-am purificat întrucâtva de dragostea mea bolnăvicioasă de mamă, de partea bolnăvicioasă a ei.

# 20 Îmi este foarte rău. Boala mea, care o fi aia, a avansat și a prins noi valențe. Nici nu credeam vreodată ca suferința are atâtea fațete, în afara durerii. Între crizele de tensiune sunt tot timpul amețită. Amețeala este ciudată, e ca o rupere în zona diafragmei. Când vreau să mă mișc, parcă mi s-ar transmite semnalul prin telecomandă. Întârzie cu câteva fracțiuni de secundă. Nu mi-am dat seama niciodată cât de hidos resimte organismul o asemenea întârziere. Apoi mușchiul întârzie să retransmită înapoi semnalul că a executat mișcarea, de unde probabil senzația de amețeală. Nu sunt amețită când stau jos. Am experimentat dacă mișcând capul amețesc. Nu. Înseamnă că nu e de la urechea internă. E ceva neurologic. Poate că am miastenia gravis – o afecțiune care afectează mușchii. Sau scleroză laterală amiotrofică – o boală care distruge teaca de mielină ale neuronilor motorii. Poate că Bunica asta a avut când i s-au înmuiat degetele și n-a mai putut lucra. Poate că o moștenesc. Dar ce legătură are cu durerea din piept și cu crizele de tensiune? Or fi trei boli separate sau una singură, care se manifestă în 3 direcții? Discut cu Longwood. El spune că sunt probabil manifestări ale bolii psihice. Bolile psihice mimează afecțiuni fizice. Este ciudat – nu mi-am închipuit că a fi nebun înseamnă mai mult decât să urli la ăilalți.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!