agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1737 .



Revederea (33)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [RiMoGa ]

2017-05-01  |     | 



Am avut o iarnă grea care ne-a pus la o grea încercare. Mama a făcut gripă (după cum făcusem și eu mai înainte) și reumatismul i-a creat mari probleme cu oasele și articulațiile. A înțepenit într-o seară și a fost ca paralizată timp de vreo săptămână. Am frecționat-o cu spirt, i-am adus olița la pat și i-am curățat-o. Când a putut să miște un pic am pus-o pe scaunul de WC și am spălat-o cu furtunul.

După un timp care mi se părea că nu mai trece, s-a împrimăvărat. De cum a dat un pic căldura și s-a simțit mai bine, mama a avut două tentative de a se duce s-o caute pe coana Puica și să-i facă felul. Îi văzusem amândouă poza la ziar, aflasem că ajunsese deputat în Parlament și dintr-un interviu pe care binevoise să-l acorde, aflasem chiar și pe ce stradă stă. Cel care a oprit-o și a întors-o pe mama din drum a fost orașul. Nu că mama ar fi fost intimidată sau stânjenită de transformările radicale prin care Bucureștiul trecuse, căci văzuse asta la televizor, în pușcărie. Era uimitor cât de la curent era cu toate – inclusiv cu politica, lucruri de care eu habar n-aveam stând în cochilia mea de atâția ani. Nu era vorba nici de un „șoc al luminii” cum au îndeobște oamenii care au stat ani la rând în întunecimea luminii artificiale ci de cu totul altceva. Stând într-un mediu relativ silențios, mama nu mai era obișnuită cu zgomotul infernal și cu trepidația capitalei. Decibelii traficululi îi bubuiau în urechi, ca și cum ar fi trecut prin amplificatoare. Bicicletele care treceau ca fulgerul pe lângă ea pe trotuar, pietonii care se grăbeau bezmetici, ca niște torpile, o înspăimântau. N-a putut ajunge nici la stația de autobuz și a făcut cale întoarsă, la linștea și la siguranța bârlogului nostru.

Odată ce am mai scăpat de stresul zilei de mâine și de problemele cu scadență imediată, am început să meditez asupra esenței lucrurilor întâmplate. Cum ajunsese mama din pușcărie în ospiciul ăla de lux? Cine îi plătise internarea? De ce pur și simplu nu fusese azvârlită la Bălăceanca sau într-un alt azil pentru nebuni mai puțin pretențios? Neavând posibilitatea să conversăm ca două prietene, nu puteam decât să fac singură ipoteze. În privința ultimei întrebări răspunsul era simplu și coincidea cu verdictul dat de doctorii nemți: pentru că mama nu era nebună. În ziua de astăzi, cu lipsurile materiale de tot felul, nu te mai ține nimeni într-un ospiciu de stat dacă nu ești cu adevărat nebun. În privința primei întrebări era și aici relativ simplu – mă puteam interesa la Fundația Haussmann cine plătise facturile. Într-una din zilele trecute mă întâlnisem cu Filosoful. La început a dat din colț în colț, făcându-se că e grăbit, când am vrut să-l rețin, desigur, ca tot românul, crezând că vreau să-i cer ceva, poate bani, poate găzduire. S-a linștit când i-am spus că am din ce trăi. I-am spus însă tărășenia cu mama. Asta i-a incitat curiozitatea de ziarist. Mi-a spus că s-a operat de insulinom și că reluîndu-și în primire demnitatea și drepturile de om sănătos, a reușit să se angajeze colaborator la un ziar de scandal. Dar a zis că vrea să apere acum „cauze bune”. Am surâs. Mi-a promis că preia el cazul meu și mi-a dat adresa de la ziar, spunându-mi să vin peste o săptămână. Când m-a dus din nou, avea deja răspunsul – i le plătea un oarecare Constantin Motomancea, despre care mai aflase că era colonel (de securitate) în rezervă și patron al mai multor afaceri. Am tresărit când am auzit numele, atât de cunoscut, dar nu i-am zis de unde știu de el. Nici nu i-am spus mamei, ca să n-o tulbur. Am hotărât însă amândoi că următorul pas era să punem mâna pe dosarul acuzării. Filosoful s-a dus la penitenciarul din Arad, unde fusese mama închisă, s-a făcut luntre și punte și a aflat că procesul mamei se ținuse la un tribunal militar. Asta i-a produs un veritabil șoc Filosofului, pentru că la astfel de tribunale se judecau doar procesele condamnaților politic. Dosarul nu se mai afla în arhivă, dar se afla trecut într-un registru numărul, data și numele procurorului care o trimisese pe mama în judecată. Semnătura din registru era însă a acestui Motomancea. Legătura cu Puica – dacă exista vreuna directă – era deocamdată un mister. Nu știu cum a făcut Filosoful dar a aflat despre actulul colonel în rezervă că stă într-un bloc vechi din București, undeva prin spatele Cișmigiului. Am pus îndată la cale un plan de acțiune: trebuia să-l abordăm negreșit. Dar oare ne va lăsa să discutăm cu el? Uzând de vechile lui practici, fostul meu coleg a propus un mijloc ingenios prin care putea fi abordat: șantajul. Colonelul, care era văduv și n-avea urmași, avusese în schimb doi buldogi, Scooby și Dooby: unul fusese omorât. Ca urmare, cel care supraviețuise îi devenise ca lumina ochilor. Ideea răpirii javrei și cererea unei audiențe drept răscumpărare se impunea de la sine. Zis și făcut. Mai rămânea de angajat actorii acestei farse. Eu ieșeam din calcul pentru că m-aș fi expus prea mult. Am aflat că pe câine îl plimba o fătucă, o moldoveancă la vreo douăzeci de ani, venită să-și facă un rost, numai bună de cobzărit de către un băiat șmecher. În ipoteza că scăpa câinele (care era lăsat liber uneori) de sub observație, un altul avea să-l ademenească mai departe, să-l sedeze cumva (ca la Animal Planet) și să ni-l predea.
Oricât de SF ar fi părut planul acesta, în mod incredibil, a reușit. În 48 de ore de la urzirea planului, buldogul a încăput pe mâinile Filosofului.
- Domnișoară, i-a spus acesta fetei care plângea înnebunită, jucând chiar el rolul de curtezan (în rolul răpitorul era un coleg de la ziar) nu trebuie decât să ne dai adresa colonelului. În târgul pe care-l facem cu el va intra și iertarea ta.
Așa am făcut rost de dosarul mamei și am fost șocată să văd infracțiunea de care se făcuse mama vinovată: opinii dușmănoase la adresa PCR, a clasei muncitoare și a orânduirii socialiste.
Ca probă erau anexate scrisorile către Puica și de aici rezulta fără urmă de dubiu care era, dincolo de relația de amor, a doua legătură a mătușii mele cu Titi Motomancea în ceea privea procesul: delatoarea și ofițerul care participase la instrumentarea cazului. Am pus scrisorile cap la cap cu telegrama găsită la vechea cofetărie a familiei Helmans, cu scrisoarea lui Marcel Þintescu către Wilhelm Helmans și cu scrisoarea de presupus adio a mamei. Totul se asambla amețitor, ca un joc de basme-n bucățele.
L-am întrebat pe Filosof dacă fusese greu să trateze cu colonelul. Nu-și făcuse probleme pentru repercursiuni?
„Sunt bolnav de cancer la pancreas, spusese acesta. Zilele mele sunt numărate. Cât despre alții, nu mă intresează ce pățesc. Vreau să-l recuperez pe Scooby – el e tot ce mai am pe lume și singurul care mă iubește sincer.”
Am luat desigur, în calcul și posibilitatea unei minciuni. Dar nu el ne interesa. Filosoful mi-a zis: las-o pe mâna mea pe coana Puicuța Doboștort. O să-i public aceste minunate rețete de cofetărie, să vadă tot românul ce poamă e doamna deputat. O turnătoare fără rușine – turnătoarea propriei surori.
La o primă vedere era într-adevăr singura vină pe care i-o puteam în sfârșit dovedi. La o privire mai atentă, mi-am dat seama însă că în atitudinea coanei Puica se ascundea și un delict penal: în timpul procesului, când s-a pus problema dispariției mamei, mătușica îl adusese pe martorul salvator cu scrisoarea. Îmi aminteam că la întrebarea procurorului dacă mai știa ceva despre sora ei, Puica declarase senin că nu o mai văzuse niciodată. Existau acum dovezi că: Puica știuse că mama nu a plecat cu un amant ci a fost condamnată; că o vizitase în închisoare sau cel puțin îi știuse adresa, trimițându-i compunerea mea și una din pozele mele de absolvire. Deci Puica mințise sub jurământ! Nu trecuse termenul de prescripție, deci era pasibilă de condamnare penală. Dar răzbunarea nu mă mai interesa. N-am vrut să-i spun mamei de propunerea Filosofului. Nici n-am vrut să-l dezamăgesc pe tovarășul meu. I-am spus că n-aș vrea să irosim materialul pe un efemer (fie el cât de senzațional pe moment) articol de ziar pentru că vreau să scriu un roman. S-a supărat la început pentru că efortul lui a fost inutil dar a sesizat potențialul unei asemenea cărți și a compilat imediat: „Bingo, o să devenim celebri împreună. Tipărești la editura noastră.”
M-am învoit dar i-am spus că e chestie de durată. De fapt atunci am început prima dată să cred într-un asemenea proiect. Însemna să-mi mai trăiesc o dată viața, dar dintr-o altă perspectvă, așa cum înțelegeam acum lucrurile. Însemna să urc acelasi munte pe alte poteci.

*

Am reușit să pun scrisorile în ordine cronologică. Pe ultima se reitera motivul pentru care mama era trimisă în judecată. Sentința fusese închisoarea cu reeducare prin muncă timp de un an și șase luni. Aici erau însă încă două mistere. Unul era acela că mama stătuse în închisoare peste treizeci și unu de ani. Al doilea era numele sub care fusese condamnată și întemnițată: Vera Istratiuc – ca în certificatul de naștere original, la care se făcea și referire. Așa figura și în analele casei Utopia. Iată de ce dispăruse fără urmă – și n-aș fi putut-o găsi nici în ziua de azi dacă n-aș fi întâlnit-o prin voia destinului. În cursul căutărilor mele disperate niciodată nu mi-ar fi trecut prin cap să cer includerea Direcției Penitenciarelor sau a vreunei direcții din Ministerul Sănătății care se ocupă cu ospiciile, dar dacă aș fi făcut-o tot n-ar fi dus la nimic: Vera Postolache sau Vera Helmans – dacă era cumva de așteptat să i se retragă mamei numele obținut printr-o căsătorie care se desfăcuse – se pulverizase, pur și simplu. Din punctul de vedere al evidenței populației, nu mai exista. Cine s-ar fi gândit să o caute sub numele ei dinainte de înfiere?


Captivat de subiect, Filosoful m-a mai ajutat cu două probleme importante. Unul a fost acela că arătându-i scrisoarea de răspuns la demisia solicitată de bunica mea Carolina de la doctorul care-i era șef la spitalul din Craiova, el a avut ideea să caute și scrisoarea originală. Cum spitalul încă exista în Craiova și pe site-ul său figura un medic cu același nume colegul meu a făcut imediat legătura că ar putea fi vorba de una din acele familii de medici de carieră, care moștenesc din tată în fiu nobila profesie. Era deci oportun să ia legătura cu acest presupus fiu sau nepot al doctorului Albu care în 1943 o eliberase din funcție, la cerere, pe Carolina Helmans. Poate cine știe, îi mai păstrase corespondența. Socoteala de-acasă nu s-a potrivit cu cea din târg, doctorul nu era rudă cu cel susnumit, dar printr-un noroc extraordinar scrisoarea se păstrase la o altă persoană, la ginerele aceluia. Am aflat din scrisoare cât de maltratată fusese mama de către mătușa ei exact cum fusesem eu. Atâta doar că avusese șansa să-și găsească un înger păzitor în acea femeie inimoasă care o luase de suflet.
A doua problemă cu care m-a ajutat a fost aceea că a lăsat un anunț la un ziar local din Arad că cine își amintește de o persoană cu numele Vera Istratiuc este invitată să scrie pe adresa ziarului. Cum la reacție lucra un amic al său, orice s-ar fi primit ar fi ajuns imediat în posesia noastră. Am primit pe adresa ziarului o scrisoare de la o fostă gardiancă, acum la pensie, care citise anunțul din ziar. Cine nu și-o amintea pe mama? Fusese spaima secției de femei a penitenciarului. Nu în sensul că era recalcitrantă cu autoritățile, ci în sensul că toate colegele de detenție se temeau de ea. Își câștigase o reputație de bătăușă aproape de neînfrânt, care nu se alterase ci se consolidase cu vârsta. Nimeni nu se putea măsura cu ea, în luptă unu la unu și rămăseseră de rușine toate care încercaseră, pe rând una câte una. Când orgoliile atingeau însă punctul de fierbere, bătutele se coalizau și îi puneau mamei cearceaful pe cap în timp ce dormea sau o băgau într-o față de pernă, legau sacul improvizat la gură și începeau să-i care pumni și picioare în mod colectiv și anonim. Aceasta era o practică obișnuită. Apele se linișteau pentru un timp, după care deținutele vechi plecau, veneau altele noi și ciclul se relua. Tot în acest crud ritual își avea explicația și lunga detenție a mamei. La o lună și ceva înainte să fie eliberată din detenția politică, mama se bătuse cu o țigancă gravidă care poate în urma altercației sau poate nu, avortase. Asta nu se ierta pe vremea comuniștilor cum nu se iartă nici acum. Mama primise încă o condamnare, de zece ani, de data asta de drept comun. După care procesul se reiterase aproape identic. De câte ori mamei îi venea sorocul să iasă, conducerea închisorii îi plasa parcă înadins în celulă pe cele mai violente nou venite care o provocau de îndată. Așa se făcea că mama acumulase un număr record de condamnări, mai mari sau mai mici, pentru vătămare corporală; fiind de acum considerată recidivistă, anii erau din ce în ce mai mulți. Când în sfârșit nu mai găsiseră pe nimeni să se pună cu ea și ceasul eliberării ultime se apropia, au dus-o la infirmerie, i-au făcut dosar și au trimis-o la „o casă de nebuni, la București”. Așa se încheia scrisoarea gardiencei.
Ceea ce era frumos în toată această întorsătură de destin era faptul că Puica nu știuse că eu mă internasem exact la casa unde ea și cu amantul ei din tinerețe au internat-o pe mama. Asta fusese o mare ironie a lui Dumnezeu la adresa dușmanilor noștri. Probabil că Puica mă crezuse – pe mine ca și pe mama – ieșite definitiv din viața ei (și din această lume) de nu se mai interesase nici de mine și nici de sora ei vitregă. Atâta că acum, colonelul Motomancea aflase cu siguranță de închiderea casei Utopia și de sistarea plăților din conturile lui. Ar fi putut să afle și Puica despre faptul că mama era în libertate. Și mai grav, ar fi putut să afle că dosarul mamei fusese predat altcuiva, cu siguranță în legătură cu ea. Iar dacă mergea pe fir poate că dădea de noi amândouă.

Mai întâi am copiat scrisorile la un xerox color în două exemplare, pentru orice eventualitate. Apoi am avut o lungă discuție cu mama. I-am spus că știu tot, că i-am recuperat trecutul, că a trebui să fac asta ca să pot cândva măcar într-o operă literară, să o repun în drepturi și să-i recuperez anii pierduți. I-am mărturisit că vreau să scriu o carte. Și i-am arătat câteva pagini din ceea ce schițasem pe hârtie. M-am temut că o să-mi tragă din nou o mamă de bătaie (mai avusese tentative, dar i-am spus că e posibil să-mi reactiveze feocromocitomul și să mor și atunci ar fi rămas singură fără niciun sprijin) , însă spre surprinderea mea, mama le-a citit cu luare aminte și, posibil plăcut impresionată ca specialistă în literatură a spus:
- Ascultă, nu vrei să scriem cartea asta la două mâini? Adică tu scrii povestea din partea ta, iar eu îți spun ce am gândit la fiecare episod pe care-l descrii tu. Ca un fel de orchestrație.
Ideea mi-a plăcut chiar dacă m-a surprins. Cel puțin partea în care mi-am descris copilăria se preta la așa ceva. Să o transcriu la persoana a treia și s-o regizez panoramic – să dau pe rând camera de luat vederi fiecărui personaj. Partea Mamei urma s-o scriu chiar prin prisma a ceea ce spunea ea. Ceea ce gândeau celelalte personaje nu era greu de presupus.
- Da, ar fi grozav i-am răspuns și chiar eram încântată.
Cel mai greu mi s-a părut să scriu partea Puicăi, pentru că îi promisesem lui Dumnezeu că n-o s-o mai urăsc și mă temeam că n-o să-mi pot ține promisiunea. Cum am adus vorba despre ea mama a sărit ca arsă și a zis că îndată ce se obișnuiește cu Bucureștiul își va duce planul la îndeplinire.
Am încercat atunci, ca un autor veritabil, să privesc problema din punctul de vedere al personajului, oricât de urât și de antagonic ar fi el.
- Gândește-te mamă, am spus. Acum știu din scrisori tot ce a fost între voi. Tu învârteai pe degete speranțele bărbaților mai abitir ca un copil jucăriile, și cu aceeași nonșalantă inocență te lăudai cu asta. Ea – femeie coaptă, cu ochiul galben pe dinăuntru de invidie – judeca și punea la suflet. Pentru ea măritișul era viață sau moarte, era mijloc de subzistență și onorabilitate socială, ea nu avea ca tine o profesie. Cum să nu te urască când tu aveai totul deși nu-ți trebuia, iar ei îi trebuia amarnic și nu i se oferea nimic? Cum a fost mai târziu, când rolurile s-au inversat? Înțelegi acum de ce te-a urât? Dincolo de avere, dincolo de preferința părinților adoptivi.
Mama a rămas pe gânduri. A spus, într-un târziu neîncrezătoare:
- Pentru amărâtele alea de scrisori?
- Și pentru vacanțele în care tu veneai și erai înconjurată de admiratori și de succes.
- Care vacanțe? N-au fost decât două, trei. Două veri și un Crăciun parcă.
- Acelea. Și pune-l la socoteală și pe Motomancea.
Furia mamei iar s-a inflamat.
- Arză-l focul să-l ardă. Nu i-ar putrezi oasele. Să ajungă în fundul iadului! Am să-i omor pe-amândoi, auzi tu? Cu cuțitul ăla mare cu care tai carnea.
I-am luat ambele mâini și i le-am sărutat. I-am spus, ferm dar blând:
- Nu mămico, n-ai să omori pe nimeni.
S-a uitat surprinsă la mine.
- De ce?
- Pentru că nu vreau eu.
- Asta-i buna? Crezi că dau eu doi bani pe tine și pe ce vrei tu? O proastă la care până și păsările i se cacă-n cap?
Am început să râd de o asemenea răutate infantilă. În dimineața aceea chiar venisem acasă cu părul mânjit de găinaț. Mama întorsese ca de obicei situația în favoarea ei. Era momentul să răspund și eu cu aceeași monedă.
- Nu ți-a ajuns mamă, că ai omorât un copil nenăscut?
S-a uitat surprinsă la mine și a răspuns cu nonșalanță: - Am omorât mai mulți. Doar că ăia erau ai mei și n-a știut nimeni.
Am oftat. Am spus, cu oarecare patimă.
- Mamă, știu că nu crezi în Dumnezeu. Dar gândește-te că faptul că m-ai întâlnit pe mine, că avem un acoperiș deasupra capului, că avem o pâine pe masă, nu e o coincidență și nici o întâmplare. De vrei să-L mânii pe Cel care ni le-a dat și să-L faci să ne lipsească de toate astea? Gândește-te că n-avem niciun mijloc de subzistență, că suntem total în puterea Lui!
- Bine, a spus, o fac de hatârul tău nu pentru Dumnezeu de care tot vorbești tu.
S-a uitat țintă în ochii mei și mi s-a părut pentru prima dată că văd un licăr de recunoștință sau de afecțiune:
- O fac ca să nu pleci tu de lângă mine.

Din recunoștință pentru Dumnezeu, am început să merg regulat la biserică. Mi-ar fi plăcut să mă însoțească și mama, dar bineînțeles că n-am putut s-o conving. Despre existența lui Dumnezeu părea că se lămurise, sau așa am înțeles, fiindcă se întâmplase să stea în celulă în câteva rânduri și cu femei foarte evlavioase care îi vorbiseră despre punctul de vedere creștin asupra creerii lumii. Trebuie ca mama a găsit lucrurile logice (mai logice decât teoria evoluționistă) căci le-a îmbrățișat în final. Dar așa cum nu se sfia să declare „nu l-a putut suferi niciodată pe Dumnezeu” pentru tot ce îngăduise să i se întâmple. Nu și-a pus însă niciodată problema dacă prin faptele ei a meritat sau nu prigonirea și nici nu cred că a învățat ceva din toată suferința.
În aceste mergeri ale mele la biserica din cartier am aflat că exista un fel de școală în curtea ei unde cei ce voiau să se inițieze în tainele învățăturii ortodoxe puteau lua parte la cursuri. Mi-am cumpărat de la magazinul bisericii Vechiul și Noul Testament și Viețile Sfinților și am început să citesc și acasă în timpul liber, când nu scriam la roman. Unele lucruri le știam de la Bunicul, altele mi se păreau că mi se potrivesc exact din viață, ca și când ar fi fost scrise pentru mine, exact ca versetul cu grâul și neghina. Dar lucrul care mi-a schimbat cu adevărat viața a fost întâlnirea cu o anumită persoană pe care am cunoscut-o acolo, ca lector la acele cursuri de care am spus. M-a frapat o remarcă făcută într-o discuție particulară.
„Fără Dumnezeu, am fi doar niște ființe pline de intenții bune, zădărnicite și dezamăgite la fiecare încercare de a face bine cuiva, sau oricum, după mai multe încercări. Aici a falimentat comunismul, au falimentat alte doctrine, că au încercat să creeze un om perfect fără Dumnezeu. Nu se poate”, a mai glăsuit Maica Mihaela, pentru că despre ea este vorba. Era de pe atunci maica stareță a unei mânăstiri din împrejurimile Bucureștiului și în prezent mai-marea schitului unde ne aflăm acum. Am înțeles că a fost o cunoscută ziaristă în prima tinerețe, ca și Filosoful, o voce temută și necruțătoare în mass media de atunci. Și-a păstrat spiritul combativ și puterea de convingere – precum și mintea pătrunzătoare – , dar acum aceste calități au luat altă turnură. Nu mai ridică Cuvântul împotriva semenilor ci îl folosește pentru ei și pentru Dumnezeu. La ea transformarea a fost mult mai profundă decât la Filosof. Nu mai face rău nici măcar celor răi, așa ca el, poate doar răului însuși. A fost și este, din câte înțeleg, unul din stâlpii ortodoxiei la noi în ultimii ani..
Când i-am vorbit de intenția mea de a mă spovedi – pentru prima dată (Bunicul săracul voise să fac acest lucru din adolescență, dar tata îl lua mereu în râs) m-a întrebat care este după părerea mea cel mai grav păcat pe care îl săvârșisem. Îi povestisem viața mea, despre familia mea și despre oamenii pe care-i cunoscusem la momente cruciale și care-mi schimbaseră destinul. I-am spus că socotesc că a fost aduterul. Maica Mihaela s-a uitat pătrunzător la mine și a zis – cel mai grav păcat este acela pe care nu ți-l știi pentru că nu-l socotești ca atare. M-a pus să-i rostesc cele 10 porunci. I-am spus pe toate, dar din nebăgare de seamă nu le-am zis în ordinea care trebuia. Primele și cele mai mari importante porunci sunt legate de Dumnezeu, m-a mustrat, nu de oameni. La fel e și cu păcatele. Ia gândește-te, nu cumva ai iubit-o pe fata ta mai mult ca pe El? Nu pentru ea ai mințit, ai făcut falsuri (după cum mi-ai povestit), ți-ai neglijat îndatoririle de soție, într-un cuvânt ai călcat Legea? Nu cumva ți-ai făcut idol – nu de piatră, ci de lut? Am rămas surprinsă de o asemenea abordare. Era adevărat, dar nu mă gândisem la asta. Poate că de asta răsplata mea fusese pe măsură. Apoi mi-a dat un îndrumar pentru spovedanie și mi-a cerut să-l studiez până când mă hotărăsc să-mi aleg un duhovnic.
Cât am stat acolo, au mai pus întrebări și alți oameni și au aflat răspuns. Unuia îi murise copilul la maternitate și omul făcuse mult scandal și dăduse spitalul în judecată să se facă anchetă. Întâi de toate faceți-vă voi – dumneata cu soția – anchetă în suflet și vezi ce și unde ai greșit, ca să nu mai repeți greșeala și pe urmă investighează cauzele exterioare. Și nu-L mai acuza pe Dumnezeu, omule, de cruzime, că dacă era crud ți-l lua pe celălat copil care e mare și pe care ai apucat să-l cunoști bine și să-l iubești.
Apoi altul a spus – ca și Filosful – că el unul nu crede că pe Dumnezeu îl interesează fericirea oamenilor pe pământ, ci doar propriile planuri. Dimpotrivă, i-a răspuns, „cereți mai întâi Împărăția și celelalte vi se vor da pe deasupra”.
Când am revenit acasă am început să meditez asupra propriei mele situații și stări de suflet, și am conchis că vorbele maicii Mihaela erau cât se poate de adevărate. Am deschis caietul meu prețios cu comorile mele de suflet – jurnalul și romanul și am citit o însemnare pe care o făcusem cu ceva timp în urmă pe ultima pagină:
Suntem aici de 3 luni și i-am cunoscut pe aproape toți locatarii. Cucoanele mă tutuiesc și-mi dau bani să le fac comisioane, copiii îmi spun „Tanti Nina”, bărbații îmi aruncă un bună-ziua grăbit și în scârbă, ocolind găleata cu mopul și alegându-și drumul ca să nu alunece. Dar nimic nu mă poate împiedica să zâmbesc. În fiecare dimineață îmi iau în primire rolul, la etajul 10. Mă sprijin în mop ca ciobănașul lui Grigorescu, și contemplu micul meu imperiu de sus, zâmbind. Eu, Nina Postolache, cel mai umil și mai fericit dintre pământeni.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!