I se părea că se zbate inutil, ca o pasăre invitată la ciorbă de un satâr. Dacă vrea, intră, îi suna un ecou în cap. Văzuse la TV că nu există obstacol pe care Tiranovulpea să nu-l poată depăși. Pe unde trecea, la locul "disparițiilor", erau găsite acoperișuri smulse cu tabla sfâșiată, ziduri de piatră dărâmate, mobile vechi de stejar făcute așchii, gratii smulse, metal contorsionat sau rupt.

În timp ce mintea lui recicla aceste amănunte neliniștitoare din memorie, el încuia ușa și proptea speteaza unui scaun sub clanță, împingea un fotoliu și răsturna o masă de bambus, obstacole iluzorii în fața unei forțe mitologice, dar se afla în puterea unui impuls de spaimă pură, al prăzii în fața fiarei, și nu avea altceva de făcut, merse tiptil, când biped cocoșat, când patruped, la vitrină, de unde luă un parfum puternic, Ignite, ca să mascheze prezența lui, și stropi tocul ușii, ferestrele, apoi se retrase în fundul casei, pulverizând și iar pulverizând.

Dacă nu o va opri, cu siguranță o va face să strănute, calculă Jory.

Retras în camera șifonierelor, gardieni înalți, maronii și misterioși, Jory își trase sufletul, și abia acum mintea cuteză să se arate, ieșită din ascunzătoare cu aere de cicerone, să despice în 44 înțelesurile ascunse ale pânzei intitulate Micul-dejun al Tiranovulpii.

Iată, începu ea, curtea devastată de meșteri. 

Saci de hârtie rupți și împrăștiați. Peturi de bere, cutii de bere strivite, mucuri de țigară în toată grădina. Mici movile de pământ cu scop neclar. Aleea spartă, roaba abandonată, cu resturi. Târnăcoape și lopeți rezemate sau căzute. Cabluri întinse. Scânduri, bucăți de tablă, cărămizi, cutii de scule.

Dar mai ales locul cu imondice, o pată brună lângă gard, într-o zonă mai stearpă. Un posibil magnet pentru nările fine ale Tiranovulpii, care pot simți un popândău deranjat la burtă și în cea mai adâncă galerie. Depozitul de imondice, o baliză de semnalizare, o chemare la adresa ei.

Bun. Ce mai observăm? Gardul, florile, pomii. O negură de origine neștiută, ceață sau fum. Gazonul, un platou verde pe care ne e servită Tiranovulpea.

Constelații slăbite de tot, fulgi de porumb dizolvați în cerul lăptos.

Bestia e de două ori mai lungă ca scara trântită pe jos, la rădăcina butucilor de viță. Patru metri jumate, ori doi, dă nouă metri. Din care numai coada are peste trei metri lungime.

Plus, minus un metru, interveni Jory. Știi că întotdeauna am fost slabi la aprecieri.

Mintea continuă netulburată:

Capul? Cam 1 metru. Canini de vreo 15 centimetri. Măsele, plăci de os care foarfecă, formidabile ca o ghilotină. Lubrifiate cu bale sângerii.

În curte, cei doi spioni ai meșterilor, mai mult sau mai puțin. Unul întreg, dar parcă lovit de tren, întins și stâlcit, nemișcat. Celălalt înaintează cu mare greutate printre colții fiarei, în stomacul acesteia. Mai are doar picioarele pe afară, tălpile albe ale tenișilor fac la revedere.

Mai e un detaliu în acest tablou cu Micul Dejun al Tiranovulpii, zise mintea lui Jory.

În tufa mare de trandafiri galbeni e cineva. Omul cu ghiul. Dandy-ul necruțător, la patru ace. Zâmbește ca într-o poză de familie. Pare fericit că vede ce vede.

Fii calm, suntem în siguranță. Vulpea va mânca pe al doilea nefericit și va pleca. Îi place discreția. E prudentă, se ferește de autorități, de birocrați. 

Oare Bambam a scăpat? întrebă Jory. A fentat-o?

A fentat-o, cu siguranță.