Nu-şi permitea luxul să moară din dragoste. Da, auzise prin filme. Că se petrecea. În melodii de muzică uşoară. Şi în romane pe care autori de soi jurau ca pe Biblie că s-au inspirat din realitate. Care dintre “realităţi”? Fără îndoială trebuie să fi existat oameni şi oameni, fiecare dintre aceste categorii având însă drepturi şi responsabilităţi egale în faţa Creatorului. După toate probabilităţile, era chestiune de liber-arbitru. Sau de… destin? Căci tot oamenii se grăbiseră să afirme, inclusiv / mai ales în limbi de circulaţie internaţională, L’homme propose, Dieu dispose…

Oricum ar fi stat lucrurile, cert este că ea venea pe o cale. Într-o rochie înflorată şi pantofi din lac, al căror design fusese inspirat desăvârşit prin truda estetică a 2 fluturi, aşezaţi [şi din convingere firească acolo rămaşi!] în zona aceea în care zgomotul muzical al epidermei încă tinere deschidea un fel de corolă. Le-a simţit sălaşul ca pe o prelungire a propriei fiinţe parfumate. A lansat un zâmbet discret exteriorului, cel puţin teoretic făcându-l pe acesta părtaş la bucuria lăuntrică. Şi, când ai 2 zburători aşa de ataşaţi, nu ai cum să fii altfel! Desigur, se emiteau în continuare prognoze nefaste. Tocmai ce scăpase [pentru a câta oară?] ca prin urechile acului! Printr-un mare noroc! Printr-o soartă! Pur şi simplu! Rochia albă cu magnolii uriaşe era ca o platoşă. Ca o vestă antiglonţ. Ca un paratrăsnet. Ca o pelerină fermecată. Asemenea unui obiect de vestimentaţie care îi asigura acel sentiment de a fi “dans son assiette”. La intervale sonore, îşi pipăia poşeta minusculă în care încăpeau rujul din coacăze, o agendă d’autrefois, stiloul cu peniţă eficientă şi 3 bomboane cu lapte. Era întreagă! Era vie! Posteritatea avea, poate, să consemneze inadvertenţele înaintaşilor, să repare erorile / ororile, fie şi parţial, lansând drăgălaş, dar categoric un Nota bene! Ingenuitatea ei avea să fie trecută, aproape cert, la rubrica Poemul zilei. Oamenii viitorului, alcătuiţi tehnologic, dar păstrând într-o doară acea nostalgie letală a afectivităţii, ca pe o amintire sacră a ceea ce fuseseră cândva, aveau să se înghesuie! Sufletul ei avea să tresalte în poem, semn infailibil al frumuseţii unui destin.

Dar, deocamdată, era AICI! Şi, exact în momentul în care 2 veveriţe năstruşnice îi oferiseră un spectacol pe cinste, el, împotriva propriei vreri, cel mai probabil în virtutea unei adicţii necruţătoare, reînnoise contractul cu neasumarea de sine. Căzut în extaz, doar prevestindu-l pe homo futurus, îşi idolatriza măştile, aşezate asemenea unor cranii rânjite, pe galbenul pervaz al unui demisol. Le pusese nume, chip, vorbe, le trimisese în lume. Să propovăduiască. Să-l reprezinte. Cât se poate de incognito. Nu ştia efectiv pe care s-o prefere. Uite-o pe-asta! Monstruleţul subsidiar făcuse fiţe la început, dar se dăduse pe brazda nearătatului la faţă relativ repede. Îşi însuşise chiar şi un stil inconfundabil de a grafia electronic. Stăpânea, se pare, impecabil tehnica limbajului de lemn şi o dificultate “ardelenească” de a se urni în exprimarea cuvintelor. Se nevoia, nu glumă! Reuşea cu brio să fie extrem de nesuferit! Nici astalaltă nu e cu nimic mai prejos! Scrie poezii. Sonete, mai exact. Cu rime penibile-rizibile-imposibile. Profil hipergenerat tehnologic. Pitic bătrân. Cu alură de rinocer. Făcut din fragmente. Din petice [Dar ce,… ceilalţi nu sunt la fel?!]. Simulacrul de întreg rezultat este aşa de hidos, că ar putea ucide într-o fracţiune de secundă orice proiect de iubire. Orice interacţiune. Dar e timid. [Să-l salveze asta?!]. Caraghios în “neîndrăzneală”. Foarte probabil, surghiunit, într-un trecut nu prea îndepărtat. De ingrata dragoste! N-a mers şi pace! Cum aşa?! Ei! Răzbunător / confesiv / autoeliberator, a compus la un moment dat Tatyana. A aşteptat vorbe de mângâiere. De la ea. Femeia-cu-fluturi-la-pantofi! S-a resemnat în aşteptare. În primă instanţă, o mască înduioşătoare… Destul de ştearsă însă, dacă e s-o privim comparativ cu asta al cărei destin izbucneşte în dreptul dorinţei sexuale irepresibile! Ohhh! Este mândru de ipostaza cu pricina! Şi-a exprimat-o, de altfel, în toată măreţia, chiar în faţa ei, femeie… inexpugnabilă! Cum altfel? Masculinitatea alpha ar putea fi alpha şi omega umanităţii, divinită…! Zbang! Îşi mângâie satisfăcut barba. Încărunţită foarte. Pe punctul de a suporta, într-un viitor fatal de apropiat, rarefieri succesive… Prostii! Se simte atât de tânăr, de în formă şi, după fiecare păcat / trădare, o iubeşte pe ea şi mai… şi mai…şi mai muuult! Doar a lăsat-o să înţeleagă “adevărul ăsta” de atâtea şi atâtea ori!

Nu, nu-i scăpase nimic! Absolut nimic! Era conştient de toate ale sale. Făcuse chiar şi penitenţă. Pentru ea, femeia cu fluturi, magnolii şi veveriţe. Iubirea era dureroasă. Mai rău ca un retarpen. Ţi se muiau articulaţiile, vertebrele intrau într-un proces de tasare, se herniau cuvintele, te lua cu gol în capul pieptului, iar descoperirea LIPSEI era proba numărul 1 pentru verificarea autenticităţii sentimentului. Doar i se sluţise chipul de atâtea ori, năucit, damblagiu o luase tra-la-la prin locuri neumblate de picior omenesc. Se arătase lumii nevăzute, jumătate-de-om, cu toate ravagiile absenţei incrustate. O strigase prin tunelele groase ale măştilor. Îi spusese cum stau lucrurile! O atenţionase: timpul avea să alunece ireversibil în neant şi ea avea să se descopere în viitorul foarte apropiat o străină. Deznădejdea avea să-i încolăcească rând pe rând gleznele, intervalele sonore cu fluturi cu tot… şi atunci… şi atunci…


Aşadar, el făcuse tot ce-i stătuse în putinţă pentru a salva iubirea!!! Putea, deci, să plece liniştit. Pleca! “Interesat de femei”! Să-şi reverse dimensiunea alpha, de pildă, peste opulenţa unei femele cu aspect de sexagenară ieftină, necontenind cu etalarea sfruntată a nurilor prin sticle deocheate. Marele neajutorat, experimentând la greu multele mere, corcoduşe, pere, sexagenare, dude, trufandale etc. interzise Nu, nu!! De ce s-ar fi simţit vinovat?! El făcuse tot posibilul! El făcuse imposibilul!




Habar nu avea el ce psiholog mediocru era! … nu doar psiholog!


… iar ei nici prin cap nu-i trecea să moară!





[Chinul ei fusese infinit mai mare! Orice moarte fusese trecută în rezervă.]