Văzut din interiorul ei, februarie 7 a.m., un an cândva curent, spectacolul a ceea ce se cheamă viață este, cel mult, plictisitor. Obositor. Terifiant. În realitate, fără sens. Interminabil! Eternitatea devine marea corvoadă, în veci compatibilă cu condiția de jivină umană! Să fim, deci, relativi! Să murim repede! Fără fițe! Fără scâncete! Fără amânări!

Sentimentul dramei, al tragicului a fost transferat într-o cu totul altă zonă. Nicio cronică a martirajului! Nicio motivație! Nicio intrare sub incidența vreunei legi! Vreunei armonii. Timpul se scurge odios de apăsător. Ținta pare a fi acea epuizare la maximum, soldându-se în ultimă instanță cu disoluția. Cu necredința. Afirmată nihilist-gestual. Barbar-onomatopeic.

Umbre. Posibil, ale trecutului. Frânturi de cuvinte și jumătăți de oameni. Ciopârțiți-ciopârțite în Războiul Civil al Sufletului. Atașarea lui -le la pomi sau la șobolani... Masa este pe carte... Haina se îmbracă cu tine... Rămâne goală-goluță... Un pământ curge peste ape... Un om își creează dumnezeu! Din plastilină cu scuipat. Niște oameni... Nu... în mod cert, nu niște poeți!!! Pute! Conectarea umanității la forme absolut nearticulate. Absolut orfane. Debusolate. Mersul șontorog. Dezatașarea. Târâișul. Orizontalitatea. Redefinirea vecinătăților. Imposibilitatea de a plânge!

O facilă senzație de déjà-vu. Precare flash-uri. Ca și cum verdele ăsta. Ca și cum intonația asta... aia. Mireasma de lapte cu biscuiți de casă. Supa cu pătrunjel. Hăinuțele de pitici. Mânuțele. Zâmbetul lor coborât din cer, să-l țină constant alături pe Dumnezeu! Ei să nu-i fie vreodată frică! Nici nerost să nu-i fie! ... clinchetul argintiu al unei lingurițe... nu oricare! Bradul de Crăciun!

Reintră repede în marele necunoscut. Albul albul albuuuuuul.... Când nu este indiferență letală, este spaimă. Groază. Horror! Este peste putințele unei vietăți de a fi. Este un „n-ar mai fi!”. Proba numărul 1 că îngerul te detestă. Că Dumnezeu nu există. N-a existat vreodată. Nici nu va!

Cuvertura îi acoperă aproape în întregime trupul. Stafidit și dezmembrat. Totuși, formând încă un întreg. Provizoriu. Asta, probabil, pentru ca niște ochi cu pânze să se ridice. Să fie ridicați. Într-o zonă definibilă în principiu drept „mai înaltă”. De acolo să perceapă toată zvârcolirea aceea viermănoasă, incapabilă să se mai sinchisească de restul. Hipertrofiat, eul ciumat va institui irealitate. Consoanele se vor înfige în beregată. Strigoii ielele știmele vârcolacii dracii îi vor sabota intimitatea. Degeaba-și va trage pătura, degeaba! Va intra în perete. Va face gaură. Îi va avertiza pe cei de dincolo, fără de fapt să-i pese în vreun fel de ei. Un doctor sau o fantomă îi va injecta sedative.

Aproape accidental, minimul moment de luciditate! Clipa în care ochii femeii se vor umezi. Vor fi! Mărunte semne de reîntoarcere la normalitate. Mezinul îi va arăta fericit desenul cu veveriță și vrabie. Mijlociul, 8-ul de la mate. Cea mare îi va spune în sfârșit: m-am îndrăgostit! Într-un trio naiv-suprarealist, vor țipa tandru: Este Mama! Grabnic, puiul de măr din ogradă se va trezi din amorțeală suficiente secunde, cât să înțeleagă rămasul pe loc, boala gravă.

Subit, orice urmă de tragic, de durere, de familiaritate va fi anihilată de suverana, definitiva ieșire din memorie. Din iubire. Pentru ea, o altă veșnicie. La fel de grețoasă. De anostă. De terifiantă. Care, fără de scrupule, îi va apăsa tâmplele, comprimându-i sferele cerebrale, sediul afectivității. Ochii vor ieși din orbite. Către cu totul alte spații. Patul ei, în derivă, va străbate neantul. Zadarnic îi vor țipa tandru, din inima unei scene îndepărtându-se: Ma-măăă!!