Zilele deveneau insuportabil de nesfârșite. Oricât ne-am fi forțat imaginația, resursele umane, presărate ici-colo cu firave dâre de divinitate, nu găseam scenariul acela care să ne permită nu doar să existăm. (Oare, noi spuneam asta?) Așa că ne lua cel puțin o fiică de-a veșniciei să ne ducem degetul mic la o frunte mare. (Sau invers?) Ne întindeam of-ul cât era vara de lungă, de interminabilă. La un moment dat am desființat chiar și calendarele. Ticăitoarele naive măsurând un timp lamentabil în puținătatea lui. La ce bun astfel de chestii perimate? Ne-am întâlnit intuitiv. Mai mult ne-am separat. Nu ne-am urât. Ar fi fost ridicol. Prea obositor. Mult mai de treabă indiferența! Duminica începuse să semene izbitor de mult cu oricare alta dintre cândva-zilele săptămânii: care era „diferența specifică”? Dar bine – s-ar fi crucit cineva ‒ doar un creier bolnav ajunge să dezvolte percepții eronate asupra timpului! Ași, pură divagație! Și, totuși, ceva lâncezea... Nu ne dădeam seama sau poate nu ne aminteam dacă floarea de sânziene existase vreodată și altcumva decât fărâmițată în uscăciune? Fusesem cândva copii? Și cum, tot mușcând din fructul aproximativ roșu, nu ajungeam cu niciun chip la sațietate? De fapt, nu ne era foame. Nu ne era sete. Nu ne era în niciun fel.


Nu soseau prădători! (Cândva, niște desueți oameni de știință avertizaseră: în lipsa prădătorilor externi, membrii uneia și aceleiași specii vor iniția prădarea în interiorul grupului cu pricina...). Iubirea, feromonii tăi epuizați, căzuți peste inima ei sexuală. Această apă stătută, grea în formula-i bizară. Irecognoscibilă. Experimentele repetate instinctual, aproape amnezic, în virtutea reținerii mecanice a... finalității: PLĂ-CE-REA! Dar nouă nu ne era foame. Nici sete. Nici altceva.

Dacă ne-am înspăimântat? Oh, nu cred despre asta să fi fost vorba. Era mai degrabă plictis. UN PLICTIS AL VEȘNICIEI. Condiția noastră vremelnică fusese arondată strict supraariei scăpând de sub incidența temporală. Starea noastră ‒ această figură geometrică, perfect statică, predestinată a nu interacționa în vreun fel cu exteriorul. Cu Viața Adevărată. Cuvintele însele își dezagregaseră înțelesul în infinitul sferei semantice staționare. (Tot noi spuseserăm asta?) Tărăgănam având certitudinea câmpiei al cărei final nu se vedea cu ochiul liber. Deci, nu avea sfârșit. Iar noi trebuie să-i fi fost pe aproape...

De buni ce eram ni se oferise cumva... veșnicia? Ne-am alintat vanitățile, stăruind asupra zonei acelea confuze unde atotstăpânitoarele nevoi trupești blegite se îmbinau cu umbra sfioasă de spiritualitate. Eram tari! Eram invincibili!


Ne-am întins. Cât eram de nesfârșiți. În mijlocul drumului. Plini de lene. Îngrijorați numai de umplerea timpului goool. Măcar pentru era următoare. Am fost traversați. Nimicul nu s-a mai lăsat călcat. Într-un ultim gând am jinduit. Să fim oameni. Oameni și atât. Să ne iubim vremelnicia.