Vitele își așteptau cuminți rândul. Cu priviri blânde, desălbăticite, coborâte undeva într-un pământ ce se sustrăgea timpului, uităturii omului. Instinctul de dobitoace pașnice le spunea că răul va trece. Că în curând își vor desfăta pântecele cu grasul ierburilor de Ispas. Deci, să aibă-să aibă încă puțină răbdare! Bălțate, albe, descornorate. Albe. Cu câte un rest de mână darnică pe spatele uscat. Cu câte o urmă de bici mai ales. De înjurătură. În uitatele dimineți cu rochița-rândunicii. În iureșul ploilor interminabile, când respiri aer-cu-noroi. Îți privești pieziș cizmele în care cazi tot. Înghiți-înghiți; îți spui că încă se poate... O parte din curtea școlii devenise neîncăpătoare. M-am alăturat ocheadelor curioase. Convinsă, poate, că, într-un fel sau altul, voi face ritualul păgân cât de cât suportabil, dacă despre asta o fi fost vorba. Pe geam se văzuse fum. Se auzise... se auzise... Mugetul. Spaima. Un soi de vuiet al lumilor. De unde să fi ieșit?! Se văzuse... Dincolo de poarta îndărătul căreia ne înghesuiam noi, țâncii, să ne ostoim setea dintr-un puț darnic, ivit în bătătura unui țârcovnic, mare cântător pe nas. Bând din aceeași cană. Ca niște frați. Ca niște tovarăși. ...una mare albă cu toartă dezlipită. Se auzise. ... în bătătura unui țârcovnic..., bunicul Silviei, fata de București cu ochi încireșați și ochelari de soare veritabili. „Nu era voie pentru copii!” – se auzise... și altceva... Bolnavă, căldura lâncezea pietrele. Trupul și așa fărâmicios al mușețelului, fără drept de apel prelingându-se în ritmul răsuflărilor onctuoase ca sub o seceră. Musculițe obraznice ne perpeleau privirea. ÎN ACEASTĂ ÎNCERCARE ÎNCORDATĂ, FIINȚIALĂ, COSMICĂ, DE A VEDEA. DE A ÎNȚELEGE. Ireală, a trecut sora Tatei. Cu aceeași geantă-veterană cusută de umăr. I-am simțit părul roșu. Pielea de lapte-cu-pojghiță. Seringile. Am întors capul. În lumea păsărilor mute, trandafirii albi aruncau tentacule. Parfumul suprapământesc al iubirilor fragede. Mi-am pus obrazul pe sufletul lor. Am lăsat timpul să curgă pe lângă. Desprinsă, am împrejmuit mugetul vitelor însemnate cu fierul roșu. Când tristețea deznădăjduită a omului nu-i mai permitea să se salveze nici măcar pe sine.