Noua noastră casă nu semăna mai deloc cu cea pe care cu doar două zile în urmă o avusesem. Acolo unde – îmi spunea mama, îmi tot repeta – găsisem eu o narcisă, nu încetasem ca pe pui viu să o cresc. Rochița îmi era poleită cu fluturi. În gângureala-mi, purtam cer în loc de cuvinte. Veneam de la grădiniță. Cu gutui mă primea mama... Puneam rămășag: toți prietenii aveau să mă aștepte. Să scoatem din pământ jocul ăla care oricând ar fi ținut loc de casă...


Mama mă privise stingheră, încercase să pară curajoasă, să înlăture și dâra cea mai mică de îndoială,... cum că ea n-ar mai fi fost ea, cum că eu... Am privit-o prin ochi de ceață: am încercat să par curajoasă, să înlătur și dâra aia... – Uite, ce albă este camera noastră! – a rostit brusc mama și lumina s-a ivit din cenușă. –Aici o să fie patul tău! – și a arătat dânsa către fereastră. Trei stoluri fragile de vrăbii n-ar fi îndrăznit s-o contrazică. Împreună am pășit... în casa noastră cea mică. N-aveam tată să ne știe de grijă... O păpușă cu mână ruptă, rucsacul îngustându-se, două inimi ce se-ncumetau a aprinde focuri în sobe. Și mama a scos din geanta ei verde, încă mirosind a cafea și lăcrămioare, cântecul meu de narcisă. Într-o mângâiere, ca pe odor l-a așezat în largul măsuței pitice, la care aveam eu să mă fac mare... Și-atunci ce-aș mai fi trecut peste toate... sau nu?! Pe albul pervaz a înșiruit mama rochia-rândunicii, rujul roz sidefat, parfumul ei de magnolii. Dintr-o dată, CASA NOASTRĂ DE ACUM s-a făcut mare! A dat la o parte o perdea nevăzută. Pe STRADA NOASTRĂ DE ACUM treceau oameni, așa de mult semănându-ne. Aveau și ei rucsacuri la fel de înguste, inimi cu care să încălzească. – Pe băiețelul ăsta îl cheamă Sașa! – și mi-am văzut eu peste timp Omul...



−Tina, ți s-au îngălbenit degetele și ochișorii tăi mari stau să-ți cadă! Lasă, am să-ți cos eu 2 pietricele albastre. Poate și-un șnur! Mâinile mele o să-ți pun, felul în care ele se-apleacă să se roage... Uite, guguștiucul cântă din nou și parc-ar fi cel de altădată, ăla pe care l-a adus bunica de la vie... Via noastră în capăt cu nuc, păstrând peste vremuri și moarte urmele bucuriei de a scoate vinul...

−Ce știi tu, Tină, în mintea ta de păpușă? Omul cel rău stă cu pușca să tragă. N-avem tată grijă să aibă de noi... El poate jos să se dea chiar și din tablou..., chiar și dintr-un nume! Ssssssssst!! De-aia, Tina, repede mușcă, mestecă pașnic bucățica asta de pâine, chipul tău azi iute o să treacă dincolo de geam, dincolo de gratii. Acolo, în lumea oamenilor liberi, care fac dragoste, nu război.