De azi dimineață încerc să păstrez proaspăt în minte ceea ce s-a derulat atât de frumos spre dimineață atunci când dulceața acelui somn despre care îmi tot vorbești m-a răsfățat în lumina neobișnuită a dimineții ce cu greu a reușit să mă trezească. De azi dimineață tot repet, rețin, și transform în cuvinte, propoziții această trăire din timpul somnului rem în care un vis s-a cuibărit adânc ca o sămânță într-un sol fertil. Multe vise se uită, însă acesta a rămas viu, cocoțat pe culmea memoriei ca pătura de zăpadă în vârful muntelui ce nu se topește nici vara. Este posibil să fi crescut ca o consecință a neregularității pulsului aceluiași somn paradoxal. Este posibil să fi apărut pe fondul unei deshidratări in febra goanei după sticle. Sau ca o mare sete nocturnă pe care nu ți-o stinge nicio cană cu apă ci doar cea care îți mângâie visul ca pe un prunc ce îl ții la sân. Cert este faptul că bumerangul aruncat în creierul nopții de o banală sticlă, s-a întors spre dimineață cu această trăire ce m-a trezit tânăr, voios, odihnit.
Se întâmplase un cutremur. Mare. Circumstanțele ar fi fost neclare. Sirene, dărâmături, întuneric, frig. M-am trezit amintindu-mi doar o scurtă perioadă de panică și o lovitură puternică în ceafă. Acum, o mână caldă, cunoscută, îmi dezmiardă trezirea, însoțită de șoapte dragi care parcă îmi mângâie auzul dintotdeauna. Un colț de încăpere ce mai mult îl simți decât îl vezi, salvat de o grindă îndoită ce ne acoperă în siguranță, se dezvăluie unei lumini obscure. Și trec clipe, minute, ore. Întunericul își schimbă nuanțele ascunse de perdele negre. Zgomote surde răzbat de undeva de departe parcă dintr-o altă lume pe care am lăsat-o de mult în urmă. Nu există teamă. E doar speranță, optimism, sentimentul acela care există și crește în timp, acum vibrează că suntem împreună. Niciun gând negru nu se asortează peisajului.
Și încet, odată cu trecerea timpului și adâncirea tăcerii, întunericul se transformă în splendoare solară, recele colțului încăperii devine o lărgime edenică îmbrăcată într-o mantie de trifoi verde, înflorit în alb și violet iar hainele noastre prăfuite și rupte sunt veșminte albe din fire de tort țesute în războiul bunicii.
Înțelepciunea închide ochii, rațiunea adoarme. Uriașa minge de foc erumpe din craterul pulsului neregulat și a respirației accentuate. Ochii înghit frunte, nas, ochi și sprâncene, tablouri madonice ce nu se opresc a străluci în splendoare. Buzele sorb cu sete fiecare centimetru pătrat de piele ce emană acel miros îmbătător întipărit în axonii memoriei. Fiecare por dermic a devenit o largă pâlnie de saxofon, respirând sentimente adânci ce ne leagă strâns în dulci îmbrățișări. Frunzele trifoiului ne primesc in eșarfe de mătase și ne leagănă ritmic. Fiori și ace înfipte în canal vertebral fac să levităm pe aripi invizibile de trăiri minunate. Și...
cadrele se succed prin viteza timpului lumină. Aș putea scrie atâta din acest vis măreț. Este de-a dreptul minunat cât ne este dat să vedem printr-o succesiune de cadre într-un timp relativ scurt. Însă mă opresc aici. Nu vreau a da o nota interpretată greșit, chiar și vis fiind, ci doar a păstra nealterat, așa cum este, sentimentul in sine.
Imi amintesc de un cântec românesc, îmi scapă solistul... "a fost doar un... vis!"

... Înțelepciunea închide ochii, rațiunea adoarme. Uriașa minge de foc erumpe din craterul pulsului neregulat și a respirației accentuate. Ochii înghit frunte, nas, ochi și sprâncene, tablouri madonice ce nu se opresc a străluci în splendoare. Buzele sorb cu sete fiecare centimetru pătrat de piele ce emană acel miros îmbătător întipărit în axonii memoriei. Fiecare por dermic a devenit o largă pâlnie de saxofon, respirând sentimente adânci ce ne leagă strâns în dulci îmbrățișări. Frunzele trifoiului ne primesc în eșarfe de mătase și ne leagănă ritmic. Fiori și ace înfipte în canal vertebral fac să levităm pe aripi invizibile de trăiri minunate. Trupuri aproape goale înoată prin baia de soare într-un dans împletit peste rogojina de raze solare fierbinți, cuminți culcate în iarbă. Întinsă pe spate te lași cunoscută atingere după atingere. Îți sărut pielea, gâtul, bărbia, obrazul, nasul, ochii, sprâncenele, fruntea și buzele. Buzele care se strâng într-un gest de reținere, închizându-se ca o valvă ce nu mai lasă să treacă nimic. Te înțeleg. Nervos dar tandru îți mușc ușor lobul urechii cu o intensitate ce îți readuce zâmbetul și îl înrămează în mijlocul pajiștii. Sânii îți tresaltă ritmic precum florile câmpului într-o adiere caldă de vânt, iar tu ți-i aperi, pentru că alungi albinele degetelor cu o mișcare calmă de om obosit ce moțăie în arșița verii. Sfârcurile lor s-au strâns ca după un duș fierbinte după care ieși afară din cadă și căutând prosopul te ia frigul. Mă opresc secunde doar să-i mângâi cu privirea. Si parcă trec ore, atât de vie îmi rămâne în minte imaginea lor. Îmbătat de atâta splendoare îmi scufund capul în iarbă de unde îți descopăr genunchii ușor îndoiți cu rotulele atât de gingașe ca niște ouă cu coajă subțire de porumbel așezate sus într-un cuib de nori ce sărută zenitul. În trăinicia înălțimii lor îți asemăn triunghiurile picioarelor cu turnurile capului de pod salignyan ce dăinuie anilor. Te întorci ușor pe burtă într-o mișcare de reținere, astâmpăr. Tremuri încet. Ți-e frig sau... mai degrabă ți-e bine. Îți miști ritmic capul cu ochii închiși trădând un tremur lăuntric ce şuieră a plăcere ieșind afară prin fiecare gest. Te acopăr cu o pătură de îmbrățișări, cu pieptul gol masându-ți ușor finețea pielii și te dezvelesc palmă cu palmă, deget cu deget, plimbate calm, ritmic, amplu într-o levitație caldă pe deasupra formelor tale. Buzele mi s-au desprins de mult din anatomia viscerocraniului și se rostogolesc în ritmul unei adieri tandre peste lunca spatelui tău. Desprinse una câte una din corola unui trandafir plin de viață, aceleași buze par a fi fine petale, dar care se agață ca mici ventuze de fiecare por, de fiecare fir de păr ce vibrează în terminații nervoase, pentru că ușor te cabrezi ca un arc întins cu putere ce așteaptă calm zvâcnetul săgeții. Milioane de piciorușe de furnici mărșăluiesc într-un du-te vino pe fiecare milimetru de piele. Părul îți curge în râuri de raze peste umerii rotunzi ce-şi cuibăresc frumusețea în căușul palmelor mele. Gâtul ți-e alb, relaxat sub mișcările mâinilor răspunzând cu plăcere promenadei neîncetate a degetelor. Privirea aleargă nebună de la gât până la picioare. Pulpele albe îți strălucesc în soare precum oglinzile lui Arhimede pe ziduri. Sunt atât de definite și albe încât pot întrece în culoare imaculatul pur al zăpezilor înălțimilor montane. Perele coapselor dăruiesc privirii forme amețitoare. Mă opresc cu furnicile degetelor în golurile spațiilor tale poplitee. Tremuri iarăși. Respirația se oprește amețită într-o înmărmurire a scurgerii timpului. Și în acest tablou cald ce îngheață orice poftă, privirea îmbrățișează în muțenia ei întreaga ta ființă. Și atât. Doar mă opresc. Arar îți mângâi frumusețea părului. Pentru că, ai adormit. Ușor. Ca unui prunc ce sătul tocmai îi scapă sfârcul din gură, îți înflorește în colțul gurii un mare și frumos zâmbet. Abia acum buzele ți se desfac. Mușchii orbiculari ți se relaxează lăsându-ți gura într-o armonie frumos creionată de arcurile blânde ale buzelor. Privindu-te, îmi cântă același frumos, profund sentiment. Îmi ești extrem de dragă!

Atât. M-am trezit. Odihnit, viguros, tânăr. Îmi ești un leac sfânt ce mă leagănă pe aripi frumoase. Mulțumesc!