agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2024-07-27 | |
IV
Vreme de patru săptămani după moartea Anastasiei şi a lui Cristian, Iacob a trăit ca un străin în satul lui. Nu discuta niciodată, cu nimeni problemele personale, îşi îndeplinea îndatoririle la fel ca înainte, întâlnea zeci de oameni în fiecare zi, le zâmbea de câte ori era cazul, fiind la fel de amabil şi atent, ca întotdeauna. Participa la şedinţe, lua decizii, semna documente, vizita zonele ,,fierbinţi" în care primăria efectua lucrări, era mereu în mijlocul oamenilor, dar se simţea de parcă nu mai era unul de-al lor. Dacă până la botez se simţea ca un lider, după aceea se vedea doar ca un şef. Simţea un ceva în ochii şi-n vorbele celorlalţi, care se regăsea şi-n simţămintele lui pentru ei. Întotdeauna rămânea ceva nespus, mai mereu s-ar fi putut adăuga ceva, tocmai acel ceva care, lipsind, îl făcea să simtă că nu mai face parte din comunitate. Mereu simţea o privire urmărindu-l când pleca, sau nişte ochi ascunsi după o perdea, în permanenţă se simţea monitorizat. Târziu, când ajungea acasă, dispărea această senzaţie. Făcea duş, mânca ceva la repezeală, începând a-şi trăi singurătatea. Nu-l speria nimic, nu se temea de fantome, stătea ore întregi la masa din curte, aproape mereu singur, fără vreo vizită, se ducea în casă târziu, către miezul nopţii, dar îi lipsea un singur lucru: înţelegerea. Îşi dorea înţelegerea, adevărul, chiar dacă faptele în sine îi erau clare. Nu înţelegea nimic când îşi vedea pruncul, în memorie, spânzurat cu o buruiană, înţelegea moartea Anastasiei la vederea oribilei imagini, dar ce căuta holbura pe mâna ei? Nici recunoaşterea procurorului de la regiune, că singura variantă dovedită pentru moartea micuţului era aceea afirmată de el, nici asta nu i-a adus liniştea. Adevărul de care avea el nevoie era mult mai ascuns, mai profund, mai greu de atins. Vestea aceea de la tv, pe care mai întâi i-a spus-o unul dintre băieţii de la postul de poliţie, apoi a văzut şi el ştirea la un program de seară, vestea aceea i-a adus o scânteie de speranţă, i-a adus un pic de căldură în inimă. Când a văzut găinile atârnând în spânzurătorile de holbura, şi-a spus, scârbit: . A doua zi, cu noaptea-n cap a pornit către satul cu întâmplarea, era la vreo şaizeci de kilometri distanţă, într-o oră a fost la gospodăria cu pricina, un bărbat văruia coteţul, un tânăr săpa o groapă în livadă şi două femei îşi făceau cruce de câte ori treceau pe lângă grămada de găini moarte, aşezate lângă coteţ. - Bună dimineaţa! - Bună să-ţi fie, drumeţule! Cauţi pe cineva? că nu eşti de pe la noi, sau a uitat ceva domnul preşedinte? - Nu sunt de pe-aici, aşa-i, şi nu ştiu despre ce preşedinte vorbiţi, eu v-aş ruga să mă lăsaţi să mă uit la găinile dumneavoastră, atâta vă rog. - Uită-te, cum nu, dar peste gard, doar de acolo se poate, de acum nimeni străin nu mai intră în ograda noastră, asta-i clar! - Nu-nţeleg oameni buni, dar ce-aş putea să fac rău dacă aş intra doi paşi până lângă coteţul de acolo... - Aşa a zis şi preşedintele, că el vrea să vadă o gospodărie autentică, chiar dacă i-am spus că mare lucru nu are de văzut, doar porcul şi găinuşele astea, nouă bucăţi, nici cocoş nu aveam, că cel pe care l-am avut îl cam băteau găinile, era tânăr şi nepriceput, aşa că l-am băgat în oală. S-a dus preşedintele până lângă coteţ de parcă era din aur, apoi a vrut să meargă şi la coteţul porcului, dar s-a lăsat păgubaş, a dat de noroi şi a renunţat. - Aşa şi... nu-nţeleg. - Ce nu-nţelegi? Pe preşedinte l-a mâncat în cur să-mi vadă găinile duminică, şi luni, adică ieri, mi-au murit toate, dar nu de moarte adevărată, cum mai mor la unii şi la alţii, sau de vulpe, au murit spânzurate, înţelegi omule? Spânzurate! Cine-a mai auzit să-ţi moară găinile spânzurate, şi cu ce... cu holbura dracului, o holbură mare şi tare, mai groasă decât aia ce-o aveam prin curte, prin mălăişte, peste tot, că se-ntinde de nu-i mai dai de capăt. Şi-avea nişte flori... mari cât o olicioară, albe şi mari, de-ai fi zis că-s flori din grădinuţă, nu alta. - Bine, bine, am înţeles, nu mai intru, da nu-mi aduceţi, dacă vă rog din suflet, una dintre găinile moarte, aici la poartă, s-o văd mai de-aproape? - Stai că ţi-oi aduce-o eu, că muierile nici nu se mai uită la ele până nu-şi fac zece cruci, spun că-i dracu băgat în ele, şi cam aşa-i... să se spânzure găinile singure, că cine să stea să le lege iarba la gât? Acuşica ţi-o aduc... uite-aşa, asta-i! şi i-a trântit o mortăciune la picioarele lui Iacob. Găină corcită, nici de ouă nici de carne, avea vreo trei ani, roşcată cu galben pe piept, a mai zis bietul om cu năduf. S-a uitat Iacob atent, a dat penele la o parte, observând inelul de holbură strâns cu putere în jurul gâtului găinii, care avea gura deschisă şi limba scoasă din cioc, într-o parte. - Nu pune mâna pe ea! a strigat femeia mai bătrână, e necuratul în ea, mai încolo vine părintele să-l alunge din coteţ şi din ogradă. Până nu vine, nu le-ngropăm nici pe ele, să le citească ceva şi lor. Nu le-a mai atins Iacob, s-a ridicat uitându-se către coteţ, mergând în dreapta să vadă mai bine în spatele găinarului, unde pământul era răscolit de parca cineva ar fi căutat hrean. Văzând încotro se uită străinul, bătrânul s-a dus lângă coteţ, spunând: - Aşa-i cum bănuieşti, de aici a pornit holbura, după ce am tăiat toate nouă firele, am prins-o şi am tras-o afară, apoi am lovit-o cu sapa mărunţindu-i tulpina şi scoţându-i rădăcina de la mare adâncime, să nu mai poată ieşi vreodată. Bucăţile le-am ars într-un foc făcut cu ciocălăi uscaţi. Am aşteptat până a ars în întregime. - Bine-ai făcut! Da cine-i preşedintele ăsta de care spui că ţi-a vizitat gospodăria? - Păi cine? Preşedintele cel mai mare de la oraş, de la regiune, e prieten cu primarul nostru, şi i-a căşunat duminica, să vină tocmai la mine să-mi omoare găinile, arză-l-ar focul! - Dar la alţii n-a mai fost? Numai la dumneata? - A mai fost, dar toţi au găinile în curte. - Şi a intrat şi la ei în ogradă? - Nu, doar la mine, eram sfătos de asta, chiar dacă ruşinat de sărăcia mea. Acuma ce să mai fac, în domnul părinte mi-e ajutorul şi-n Bunul Dumnezeu, nădejdea. - Mulţumesc tare mult şi Doamne-ajută! om bun. - Doamne-ajută! i-a răspuns bătrânul făcându-şi cruce de trei ori, în timp ce-şi muta privirile la orătăniile lui spânzurate, peste care a aruncat-o şi pe cea pe care o cercetase străinul ăsta, care nu-i prea plăcea, gândindu-se că era omul preşedintelui, venit să vadă dacă i-a reuşit lucrarea în curtea lui. Nelămurit a plecat Iacob, nelămurit trăia mai departe, totuşi ceva se schimbase, un gând nou îl însoţea peste tot, nu-l ştia încă, nu-i venise în minte exact gândul acela, doar îl simţea cum se luptă să-i pătrundă în creier, de undeva dinafară, neînţelegerea deplină a faptelor oprindu-l. Când a aflat de moartea pruncului din copaia lăsată pe cuptorul din curte, înţelegerea lui nu s-a îmbogăţit cu nimic, apărând, în schimb un alt simţământ, o nemulţumire timidă, de mână cu un început de revoltă, de răzvrătire împotriva a ceva sau a cuiva, nu ştia încă, doar simţea. Trăia mai departe ca un străin de toate, aşteptând parcă să se întâmple ceva care să-i lase gândul acela, strain şi el, să-i pătrundă în creier. Când a venit peste toţi moartea celor zece nou născuţi în maternitatea din capitală, s-a cutremurat, apoi când a simţit încotro se îndreaptă cercetarea cazului şi acuzaţiile procurorilor, s-a neliniştit cuprins de revoltă. Societatea întreagă era cuprinsă de revoltă şi ură împotriva celor care mânuiau holbura, o hrăneau şi o stăpâneau împotriva celor oneşti şi nevinovaţi. Populaţia cerea vinovaţi, care nu erau de găsit, guvernul se disculpa fără scrupule, un primar de sector din capitală şi-a dat demisia, apoi, într-o zi ca oricare alta, a primit o citaţie la tribunal, ca martor, într-un proces cu statul, care-o acuza pe soţia lui, decedată, de uciderea propriului copil. Stătea cu hârtia în mână, simţind înţelegerea cum pătrunde în toată fiinţa lui, atâta înţelegere îi năvălea în creier şi, mai ales în inimă, încât îi tremurau mâinile de ură, nelinişte şi dezgust. Şi-a lăsat totul baltă, s-a urcat în maşină mergând într-un loc în care nu mai fusese din ziua înmormântării Anastasiei şi a lui Cristian. Coroanele se uscaseră, bradul se scuturase parţial în arşiţa verii, pământul se aşezase, coborând în cele două morminte, doar nişte flori artificiale, murdare şi decolorate supravieţuind, s-a aşezat pe lespedea mormântului alăturat simţind o căldură nouă în piept, o suferinţă fără măsură urcându-i în gât, apoi, deodată, fără să încerce să facă ceva, Iacob trăia binefacerea plânsului eliberator. Plângea în hohote, privind în sus, cu un pumn de ţărână în mână, nu se putea opri şi nici nu voia, simţăminte şi trăiri noi îi inundau sufletul chinuit, în cele din urmă rostind, încet, doar pentru el, Anastasia, Cristian şi Dumnezeu: Iertaţi-mă! Iartă-mă Doamne! Peste două zile s-a prezentat la camera menţionată în citaţie, a aşteptat să intre, aproape o oră, în încăpere erau două persoane, unul dintre bărbaţi fiind procurorul care făcuse cercetările la faţa locului şi în faţa căruia îşi scrisese declaraţiile a doua zi după botez. I s-au adus la cunoştinţă acuzaţiile de omucidere îndreptate împotriva Anastasiei, faptele erau complet răstălmăcite, se afirma că el, tatăl copilului aranjase probele cu holbura legată de gâtul copilului, el fiind de fapt strangulat cu sfoară, voind, ziceau ei, să-i fie scăpată soţia de acuzaţii, în cazul în care ar fi supravieţuit. Procesul era doar unul de restabilire a adevărului, în această perioadă în care minciunile împotriva guvernului şi parlamentului au luat o amploare nemaiîntâlnită, sub coordonarea forţelor de dreapta din opoziţie în cârdăşie cu cele federale. În faţa acelor acuzaţii absurde, Iacob a amuţit, neputând să se regăsească, la despărţire amintindu-i procurorului cuvintele spuse chiar de el, a doua zi după botez. - > aşa spuneaţi cu ceva vreme în urmă, domnule procuror. - Da, spuneam, dar şi adevărurile se schimbă, domnule primar. - Adevărul este unul singur, şi dumneavoastră îl ştiţi, celelalte adevăruri, la fel ca ăsta pe care mi l-aţi comunicat acum, sunt minciuni, falsuri grosolane. - Nu fiţi obraznic, lăsaţi judecătorii să stabileasca asta! - Judecătorii sunt ai dumneavoastră, de ceva vreme, adevărul este al meu. Bună ziua. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate