Compromisuri
Într-o funcție de conducere, pentru a rezista un timp îndelungat, în mod obligatoriu faci unele compromisuri. Cele mai multe pe care le-am făcut au fost la angajarea unor persoane în funcții tehnice deși nu aveau pregătirea corespunzătoare. Alte cerințe o reprezentau expozițiile tematice prin care lăudam realizările partidului și guvernului. Cele mai greu de îndeplinit erau dorințele securității. Dacă eram invitat la un eveniment cultural la ambasada Franței, a S.U.A. sau la altele asemenea, la întoarcere trebuia să întocmesc un raport scris, cu cine am stat de vorbă, ce persoane cunoscute am întâlnit pe acolo.... Uneori, plictisit de această obligație, inventam tot felul de povești și zâmbeam satisfăcut; “Le-am tras-o!” În una din zile, un colonel, cam agitat mi s-a părut mie, mi-a povestit că urmărește un grup infracțional care urmează să scoată din țară o colecție de ceasuri din patrimoniul tehnic național. L-am întrebat dacă are legătură cu Muzeul Ceasurilor din Ploiești. “Nu pot să vă dau amănunte, am nevoie urgent de o legitimație ca expert al Muzeului Tehnic.” Totuși îndeplineam și o sarcină care îmi era pe plac. Țineam conferințe în fața unor săli pline cu secretari de partid și directori generali despre independența energetică a României care în mod sigur se va întâmpla până în anul 2000.
Într-o vineri pe la ora 12, nu eram în apele mele, trebuia să am o discuție cu liderul de sindicat, nenea Gicu Iordache îmi sesizase în scris abaterile de la disciplină a unor salariate. N-aveam niciun chef să fac asta când țârâitul telefonului m-a scos din dilemă. Secretara, doamna Otilia Chera mi-a făcut legătura cu tovarășul director general Gheorghe din minister.
-Poți să vii la mine într-o juma de oră, maximum o oră?
-Zbor tovarășe director general.
Directorul Gheorghe, numele mic nu mi-l amintesc, înainte de a fi numit eu prin ordin de ministru șeful muzeului, m-a chemat la o discuție prietenească. Era mititel, rotofei și numai zâmbet.
-Dumneata ai o gagică? m-a întrebat el. Am rămas perplex. Cum răspunsul meu se lăsa așteptat, mi-a explicat.
-Fostul director, Ioan Moses, văduv, cam la 60 de ani, i-a pus mâna pe țâțele casierei, tovarășa Velicholova. Am primit atâtea sesizări că a trebuit să-l dăm afară deși el spunea că tovarășa avea lipsuri mari în gestiune.
-Tovarăe director general, mă scuzați că vă spun, gagica mea are 40 de ani, (eu aveam 27) este președinta de sindicat la Mașini Electrice cu mii de salariați în subordine și arată trăsnet…
-Bine, bine, am vrut să te previn că dacă vei fi numit director la muzeu, acolo majoritatea salariaților sun femei și n-aș vrea să avem reclamații cum că și dumneata….
Aflasem ulterior că mai fuseseră chemați la discuții prietenești încă doi candidați, dar, în cele din urmă eu fusesem alesul. Tot Dânsul participase la instalarea mea în funcție, se petrecuse în sala de conferințe a muzeului. Atunci o cunoscusem pe tovarășa cu reclamații, era urâtă în draci și se uita sașiu.
Oare acum ce o dori? mă întrebam în metrou, în drum spre minister.
-Ia loc, mi-a zis când am intrat în biroul cu uși capitonate.
-Un pahar cu apă, o cafea, un biscuit, cu ce te servesc?
Mulțumesc frumos, știți că eu sunt ascet, nu beau, nu mănânc, nu….
-Servește o bomboană. Am ales una rotundă ca o alice și o plimbam prin cerul gurii.
Dumneate ai auzit de Coca Andronescu?
-Toată lumea o știe, e o actriță celebră.
-Nepoata ei este într-o situație foarte grea, n-are servici dar are o fetiță pe care trebuie s-o crească. N-are nici bărbat…
-Ce studii are?
-A absolvit facultatea de filologie. Am înghițit bomboana instant, m-a luat cu transpirație.
-Trebuie să-i facem loc la muzeu!
-Știu, dar pe ce post?
-Găsești dumneata o formulă.
…….Luni la ora 12 Valentina Iosif era în birou la mine. Șatenă, drăguță, cu un zâmbet larg pe chip.
-Cum ați rămas fără serviciu?
-E o poveste lungă, vă povestesc doar câteva secvențe. Soțul meu, medic vestit în București, a plecat în S.U.A. la studii, primise o bursă. L-am însoțit acolo, dar nu m-am putut acomoda. El după ce a terminat studiile a rămas în State iar eu m-am întors cu fetița în țară și m-am angajat ca balerină la Teatrul Fantazio din Constanța. Din păcate în timpul unui spectacol din Lacul Lebedelor am aterizat greșit și mi s-a rupt piciorul din șold. O jumătate de an am stat în spital…
-Ați practicat baletul ca filoloagă?
-Aa, nu, nu! A început să râdă. Asta s-a întâmplat ulterior, pregătirea mea de bază a fost baletul. După accident n-am mai putut urca pe scenă, a trebuit să fac ceva, am dat admitere la Facultatea de Filologie pe care am terminat-o anul trecut cu nota 10 la examenul de licență.
-Cu ce ați trăit în toată această perioadă?
- M-a ajutat mătușa mea, acum trebuie neapărat să mă angajez, nu mai poate nici ea…
O priveam îngândurat. Se foia pe scaun, nu-și găsea locul. Deși drăguță la chip părea ușor îmbătrânită.
-Dacă o să mă primiți n-am să vă dezamăgesc, promit că am să execut orice sarcină…
-Uite cum facem…Mergeți la bibliotecă la doamna Doina Vișan, o să vă dea dânsa revistele și volumele despre muzeu. Pregătiți Istoria Muzeului Tehnic, noi o să dăm anunțul în presă, la România Liberă că există un post liber de muzeograf. În maximum o lună o să fiți salariata noastră. A plecat înclinându-se de mai multe ori în semn de mulțumire. I-am dat răgaz trei luni să pregătească ce poate despre exponatele muzeului, apoi am băgat-o în pâine, conducea grupurile cu copiii de la grădiniță sau cu elevii din clasele 1-5. N-avea curajul să facă experiențe pe secțiile Electricitate, Magnetism, Descărcări în gaze, Mașini cu abur. Am urmărit-o de mai multe ori, părea că e învățătoare de când lumea. Povestea frumos, știa să stârnească interesul celor ce o ascultau. După vreo doi ani i-am dat ca sarcină să pregătească expoziția Istoria metrologiei. A studiat cam un an tot ce a găsit despre aparatele de măsură, control, norme, etc. A avut un succes răsunător de public și de presă. A dat câteva interviuri, nimeni nu-și închipuia că fusese balerină și filoloagă.și n-are nimic de a face cu aparatele despre care vorbea cu aplomb. I-am extins atribuțiile, am numit-o prin decizie responsabil administrativ, răspundea de curățenia din muzeu, de pregătirea pentru primirea unor delegații speciale, întocmirea documentației pentru colaborarea cu instituții similare din țară și străinătate. Aveam discuții cu ea din ce în ce mai ample despre tot felul de lucruri și despre nimic. A devenit prietena, confidenta, una din lectorii preferați ai poveștilor mele, nu și amantă, eram căsătorit! Acceptam discuții despre regim, securitate, despre arta supraviețuirii în condiții de recluziune. Uneori mă gândeam dacă nu cumva mă trage de limbă ca să depună informații despre mine unde trebuia. Culmea întâmplării, obținusem avizul ca 12 salariați să meargă la ambasada americană pentru cursuri gratuite de limba engleză. Într-o zi s-a uitat la mine speriată și mi-a spus:
-N-o să mergeți să mă pârâți la securitate, nu-i așa?
-Doamne, Valentino, cum poți să-ți închipui asta?
Viața în muzeu se degrada treptat. Aveam 64 de sobe cu gaz care pe timp de iarnă funcționau 24 de ore din 24. S-au prevăzut economii drastice, am redus numărul de sobe la 30, 15, 10 și în cele din urmă au rămas în funcțiune doar două. Trimiteam pe rând salariații acasă, nu rezistau mai mult de trei-patru ore la serviciu, în muzeu era mai frig ca afară. Valentina nu voia să meargă acasă, spunea:
-Eu nu accept statutul de supraviețuitor, nu pot să accept!
În 4 martie 1985, datorită unui viscol puternic, zăpada s-a depus neuniform pe muzeu, pe fața dinspre Candiano Popescu acoperișul era negru, pe fața dinspre parc era de un metru. S-a creat un cuplu de răsturnare, au fost smulși tiranții din zid și în acea zi, era într-o luni, la ora opt dimineața s-a prăbușit acoperișul pe o lungime de 30 metri și o lățime de 12 metri. Din acel moment viața în muzeu a devenit mult mai aprigă, dramatică. Trebuia să scoatem din moloz și zăpadă parte din obiectele care nu erau complet distruse. Valentina s-a îmbolnăvit grav. Nu și-a luat concediu medical. Am încercat s-o protejez numind-o ofițer de serviciu permanent, dubla paza muzeului între orele 14-22. I-am spus, de fapt am rugat-o:
....Știi cum mă mușcă ăștia de fund, că îți creez condiții speciale, că stai la mine în birou prea mult, acolo soba funcționa, dar te rog să respecți programul...
Într-o duminică seara, poate din dorința de a mai sta de vorbă cu ea, am trecut în control pe la ora 19. Paznicii mi-au mărturisit că doar cu o jumătate de oră mai devreme plecase acasă, se simțea foarte rău. I-am dat telefon și enervat i-am apăsat cuvintele:
-Mâine, luni, vii la serviciu ca toată lumea și participi la scoaterea obiectelor din moloz. N-a venit, în acea noapte a făcut congestie cerebrală. În acea dimineață am mers la Electromontaj, întreprinderea de peste drum de muzeu, la directorul adjunct și secretar de partid Gheorghe Timotin, un ardelean de treabă și l-am rugat să-mi dea scânduri să-i fac coșciug Valentinei. Plângeam cu sughițuri, nu reușeam să-i explic directorului cine a fost Valentina și nu înțelegea de ce eram atât de afectat. O parte dintre salariați i-au făcut coliva, au cumpărat cele trebuincioase pentru înmormântare și-au însoțit-o pe ultimul drum în Pătârlagele, județul Buzău, unde a fost înmormântată. Două luni mai târziu, fata ei, elevă în clasa a XI-a m-a rugat să-i facem lăzi pentru a lua în America, la tatăl ei, parte din mobila pe care o avea în apartament. După ce a plecat n-am mai auzit nimic despre ea. Cât despre Valentina, îmi amintesc cu nostalgie cât era de convingătoare când îmi spunea că prozele mele sunt niște giuvaeruri. A plecat dintre noi la nici 42 de ani și am suferit ca la pierderea unei rude apropiate. Tănțica n-a fost geloasă că aveam prietenă o fostă balerină. Îi povesteam tot ce discutam cu ea și mai ales despre laudele pe care le primeam când îmi citea o proză.
-Așa este și Tănțica îngroșa și mai mult aceste laude.